Cea mai intensă carte citită până acum? Dimineți în Jenin de Susan Abulhawa.

Dimineți în Jenin este fără doar și poate o carte dură. Poate chiar cea mai dură carte citită de mine până în acest moment. A avut un puternic impact emoțional asupra mea, iar povestea șocantă și controversată m-a lăsat într-un fel de confuzie mentală și sufletească care a persistat câteva zile bune după terminarea lecturii.

Autoarea – Susan Abulhawa –  s-a născut în Palestina și este scriitoare și activistă pentru drepturile omului. Este, de asemenea, fondatoarea asociației Playgrounds for Palestine, o organizație care apără drepturile copiilor palestinieni. În prezent trăiește în Statele Unite ale Americii.
*
Cartea vorbește despre războiul israeliano-palestinian și pune în scenă o variantă diferită a războiului, o variantă nu prea mediatizată. Într-un interviu cu Abdullah Khan, autoarea declara că, parafrazez, versiunea arabă a războiului nu a fost ascultată cu adevărat până acum pentru că oamenii din spatele creării Israelului își au originile în Vest. Din acest motiv, ei au fost mult mai ușor înțeleși cultural și lingvistic în Vest și și-au putut spune povestea în nuanțele culturii vestice. Palestina, țară estică, ce vorbește predominant araba și-a limitat vocea și ecoul doar în spațiul țărilor arabe.
Peste toate acestea, vina resimțită în Vest pentru tragedia Holocaustului a fost atât de puternică încât puțini  au mai putut să privească sioniștii altfel decât ca pe niște victime. De aceea, Palestina nu a fost capabilă să contracareze propaganda Israelului și în țările vestice povestea predominantă este aceea că Palestina era doar un “pământ fără oameni, pentru niște oameni fără pământ.” În prezent însă, crede scriitoarea, palestinieni din diaspora, care au fost născuți sau crescuți în civilizații vestice, au început să își spună povestea și știu acum să o comunice într-o maniera mai clară.

*
Unde să se ducă evreii după Holocaust? Cine să fie sacrificat pentru a le oferi victimelor o casă? Cum să se revanșeze lumea față de ei și de inimaginabila lor tragedie? Cum a apărut statul Israel?  

Avem parte, așadar, de varianta palestiniană a desfășurării războiului. Și este una sfâșietoare. “Cu toate că personajele din această carte sunt imaginare, Palestina nu este, cum nu sunt imaginare nici evenimentele istorice și datele din această poveste.” adaugă scriitoarea în nota de la sfârșitul cărții.

*
Acțiunea se întinde pe parcursul a zeci de ani prezentând 4 generații diferite (scopul fiind acela de a sugera că palestinienii au o lungă legătură istorică cu acele pământuri, că aparțin de multă vreme acelor locuri, că e pământul lor strămoșesc, casa lor.)

Locuitorii din Ein Hod, vechi sat palestinian, duc o viață liniștită, cultivând măslini și smochini. Până în 1948, când sunt forțați să-și părăsească pământul și căminele și să-și găsească adăpost într-o tabără de refugiați din preajma orașului Jenin.” (parte din descrierea de pe coperta cărții).

Intro-ul în acțiune este aproape idilic, viața este frumoasă și firească. Apoi dintr-o dată acțiunea se precipită. Peste liniștea și pacea cotidiană, apasă o nouă realitate. Oamenii se trezesc brusc și dureros într-un coșmar fără ieșire, aruncați din casele lor, umiliți, uciși. Tensiunea crește în intensitate progresiv odată cu apariția noilor generații și agravării conflictului (culminând  cu impactul cutremurător al scenelor din tabăra de refugiați de la Sabra și Shatila, un măcel de o cruzime și teroare devastatoare. Cu atât mai mult cu cât măcelul este, ca multe alte evenimente istorice din carte, unul real și nu ficțional.) Odată cu înaintarea narațiunii, acțiunea devine din ce în ce mai dură, imaginile din ce în ce mai șocante, durerea personajelor din ce în ce mai intensă.

Mi-a telefonat Yousef, urlând. Urlând.
Chiar și prin firele telefonice, în glasul lui era atâta durere, încât zguduia cerul. Chiar și acum, când merg pe afară, îi aud durerea mai puternică decât vuietul vântului. (…) Sub picioarele mele pământul se cutremura sub hohotele lui de plâns și aveam senzația că intensitatea durerii lui va rupe și soarele în bucăți. Arunca cu tot ce-i pica sub mână și eu, în Pensylvannia, tresăream auzind zgomotul de sticlă spartă la celalalt capăt al lumii.(…) Blestema Israelul, pe americani, pe Ronald Reagan, pe Arafat și lumea întreagă, fără să cruțe niciun zeu și niciun demon. (…) În spatele vocii lui auzeam urletul tăcut al mâniei care creștea în el, materia brută a disperării și furiei închegându-se și preschimbându-se în hotărâre. A jurat să se răzbune, să le taie gâturile ca porcilor.
S-a dat cu capul de perete fără să-i pese de durere, ținând receptorul la ureche și blestemând. Și plângând plânsetul unui suflet care moare. Violența durerii l-a rupt în bucăți. Yousef era distrus și nimic nu l-ar mai fi putut vindeca. (…)
Legătura s-a întrerupt. Am rămas nemișcată, revoltată de înșelătoria pusă la cale de soartă. (…) Am ieșit iar din casa călcând pe frunzele care foșneau sub tălpile mele. (…) Mi-am scos pantofii, șosetele și puloverul. Ca să-mi înghețe mai abitir inima. Și mă închipuiam urlând la oamenii de pe stradă, care-și vedeau mai departe de vieților lor de americani. Zece cvartale mai încolo, la Rittenhouse Square, m-am prăbușit din picioare și, după cum mi s-a spus, m-am agățat de o femeie, rugând-o să-mi spună ce găsise așa de amuzant pe lume de râdea în clipa aceea împreună cu prietena ei, așezate amândouă pe o bancă în parc.” 

“Ariel Sharon a rămas liber să-și urmeze politica violentă, până când a a ajuns în cea mai înaltă funcție din statul evreu, devenind prim-ministru. Cetățenii Israelului l-au ales la 6 februarie 2001, la mai mult de un an după începerea celei de-a doua revolte palestiniene, și presa americană l-a descris drept “un vechi războinic cu prestanță” sau “un dârz veteran al multelor războaie duse de Israel”. Cel de-al patruzeci și treilea președinte al Statelor Unite, George W. Bush, l-a numit un “om al păcii”.
Cum se ștersese amintirea ororilor de la Sabra și Shatila?”

Ar fi mai multe de spus – despre stilul de scriere (pe mai multe generații, din perspectiva a diferite personaje și pe diferite voci); sau despre cum autoarea învăluie într-o aură blândă ca de vis limba și cultura arabă și atunci când poate ne prezintă câte puțin din sentimentul transmis de poeziile, cântecele și scrierile arabe, din bogăția limbajului și a formulelor de adresare; sau ar fi de spus despre poveștile și situațiile din această carte – despre doi frați despărțiți care cresc de mici în tabere diferite ale războiului, unul fiind crescut de palestinieni și celălalt de evrei și care apoi se întâlnesc în mijlocul conflictului; despre experiența de orfelinat care este inspirată din viața autoarei; despre terorism; despre realitățile și modul complet diferit în care restul lumii își vede liniștită de micile sau marile ei probleme cotidiene, într-un fel de dulce ignoranță; sau despre modul în care sunt prezentate la nivel mondial evenimentele și cum atrocitățile și masacrarea civililor palestinieni par trecute cu vederea de marile puteri etc. Și încă multe altele, dar mă găsesc în situația în care simt că nu pot să intru în detalii. Poate că ți s-a întâmplat să mergi la câte un film și apoi să ieși din sala cinematografului fără să mai poți spune un cuvânt, pentru o perioadă de timp. Să mergi așa în liniște. Așa simt încărcătura acestei cărți. 

Indiferent unde se află adevărul, prețul în vieți umane este uriaș de ambele părți și durerea la fel.

Lectura expune inumanul și dezumanizarea în paralel, îți pătrunde în suflet și în minte, îți intră pe sub piele și îți ridică parcă tot felul de întrebări legate de condiția umană și de războaie, în general:

Cine suntem noi, oamenii, și cât de cruzi putem să fim? Ce mai înseamnă de fapt termenul “uman” când descoperim că suntem capabili să provocăm atâta suferință celor din jur, că nu ne dăm în lături de la atrocități, că suntem capabili să torturăm, să umilim, că parcă avem în noi o cruzime pe care nu o întâlnim la nicio altă specie? Că putem face rău și simți plăcere, căci ne oferă un sentiment de putere, de control, de răzbunare asupra celorlalți.

Cât de ușor trasăm bariera între noi și ceilalți, cei pe care îi încadram în categoria “dușman”. Și cum parcă brusc, doar adăugând acest termen, ne este mult mai ușor sa îi lovim, să îi urâm, să îi chinuim, să îi ucidem fără regrete; dezumanizăm, poate chiar demonizăm. Și atunci când dezumanizezi pe cineva, adică nu mai vrei să vezi omul din el, poți să îți justifici multe.

Mai este victima, victimă atunci când ea devine călău? Atunci când sufletul este complet înecat în durere, când nu mai reușește să găsească nicio portiță luminoasă de scăpare, singura manieră de supraviețuire pare că devine întunericul; singurul antidot al neputinței și terorii personale devine puterea dată de ură și violență. Și te îmbeți de puterea absolută de a te juca cu viața cuiva după bunul tău plac. Acum, în sfârșit ești tu cel care poate provoca durerea și după câte ai îndurat nu te sfiești să o folosești. Răzbunare. Pentru tot răul ce ți-a fost făcut în trecut, pentru toată durerea închisă în tine. Și cu cât e mai mare, cu atât lovești mai tare.

În ce condiții băiatul cu zâmbet larg ce îi luminează toată fața, cel pe care îl vezi acum alergând vesel după minge, ar putea deveni călăul sau cel care torturează sau (sin)ucigașul terorist? În ce condiții ai putea tu deveni abuzatorul? Înțelegem noi oare ce înseamnă contextul abrutizant al uciderii sângeroase a întregii familii sub proprii ochi, al terorii zilnice fără pauze și fără scăpare, al umilințelor și bătăilor nesfârșite? Ce am face dacă am trăi cu o pușcă înfiptă în piept la fiecare mișcare, cu un bocanc primit în burtă doar pentru că celălalt poate, cu moarte și nesiguranță pretutindeni, la limita subzistenței, în case din chirpici în care ești obligat să trăiești, fără posibilitate de scăpare din acest infern?

Când se oprește cercul vicios “dinte pentru dinte”? Cât de mult se mai transmite în timp această traumă? Câte generații mai trebuie să se mai simtă justificate să ucidă pentru moartea fraților, copiilor și părinților lor? Iar ucigând în numele durerii lor să ofere celuilalt justificarea necesară pentru a se simți și el la rândul lui îndreptățit să își răzbune propria durere și propriile morți. Și așa la nesfârșit. Victima și abuzatorul încep să se confunde, încep să fie unul și același, joacă ambele roluri. Cine, cum și când ar putea să pună punct lanțului de durere transmis pe mai departe?

Dură, tensionată, intensă, o lectură care te cutremură și care te schimbă.

Text recenzie: Andra Staicu
Carte: Dimineți în Jenin - Susan Abulhawa, Editura Polirom

facebook.com/casadincuvinte

Acest blog este protejat de Legea Drepturilor de Autor. Preluarea pentru uz personal sau comercial a textelor se poate face numai cu acordul scris al autorului și menționarea sursei prin link. 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Website Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: