Potențial de carte favorită! Toată lumina pe care nu o putem vedea-Anthony Doerr

Bine-ar fi ca viața să fie ca un roman de Jules Verne, se gândește Marie-Laure, ca să poți da paginile înainte când te împinge nevoia să afli ce se va întâmpla.

Oftez și așez ușor cartea pe birou. Îmi propusesem să scriu astăzi măcar câteva cuvinte despre ea. Ceva însă mă blochează, mă încurcă. Un fel de zid de care mă tot lovesc de câte ori încerc să apăs tastele negre ale laptopului.

Nu aflăm nimic despre orbire doar închizând ochii. Sub lumea noastră de ceruri, chipuri și clădiri există o lume mai brută, mai veche, o lume în care suprafețele plane dispar și bancuri de sunete înoată prin aer.

Cartea asta a devenit atât de mult parte din sufletul meu încât, realizez, îmi este greu să o prezint prin spectrul minții. Care îi este acțiunea? Unde se petrece? Nu! Ceva din mine simte un fel de revoltă la ideea de a prezenta sinopsisul, pentru că, această carte nu este doar despre ceea ce este. Valoarea cărții nu stă în faptul că vorbește de Marie-Laure, o fetiță oarbă de origine franceză prinsă în Saint-Malo în timpul bombardamentelor. Valoarea cărții nu e dată nici de existența tânărului Werner luptând pentru o Germanie nazistă, chiar dacă luptele lui interioare îmbracă atât de bine narațiunea. Și, în mod clar, valoarea cărții nu e dată nici de povestea cu ușor iz de suspans legată de diamantul rar pe urma căruia se află colonelul german Von Rumpel. Valoarea ei nu reiese doar din faptele prezentate. Este suma părților sale și încă ceva mai mult.

Puterea cărții e dată de ceva ce se află sub toate acestea, un fel de sevă ce ține toată acțiunea în viață, ce o hrănește și îi dă putere. Un izvor se află sub literele sale, un izvor de conștientizări, de stări, de înțelesuri. O lumină nevăzută hrănește frumusețea acestei cărți.

”Deschideți ochii şi vedeți cu ei tot ce puteți, înainte să se închidă pe vecie.”

Vinovat să fie oare limbajul liric, absolut superb al lui Anthony Doerr? Capacitatea sa specială de a te transporta exact acolo, în realitatea prezentată? Orbirea lui Marie este magistral folosită pentru a ne vorbi tuturor simțurilor. Am fost copleșită de talentul său de a descrie fără a folosi cuvinte izvorâte din vizual. Senzații, sunete, mirosuri….un prim element care m-a făcut să mă îndrăgostesc de carte.
Simți pe piele cuvintele lui, îți șuieră în urechi, au gust și câteodată miros a fum.

E așa o foame de oxigen, încât obiecte mai grele decât pisici de casă sunt târâte în flăcări. Firme de magazine se legănă în țâțâni spre dogoare. Un arbust în ghiveci se rostogolește printre dărâmături și se răstoarnă. Lăstuni goniți de pe hornuri iau foc, se reped ca niște scântei luate de vânt peste ziduri și se sting în mare. Hotel des Abeilles de pe rue de la Crosse devine aproape imponderabil timp de câteva clipe, luat pe sus de un vârtej de flăcări, apoi se prăbușește pe pământ într-o ploaie de bucățele. (…)
Încet, cu recunoștință, lumea se liniștește. De afară se aude un clinchet slab – probabil cioburi de sticlă care cad în stradă. Zgomotul e frumos și totodată straniu, de parcă ar ploua cu pietre prețioase. (…) Casa trosnește, picură, geme. Urmează apoi un zgomot ca de vânt prin iarba înaltă, doar că mai lacom. (…) Ea simte fumul și-și dă seama. Foc.

Capitolele sunt scurte. Majoritatea au doar câte 2-3 pagini și te poartă de la Marie la Werner, de la Werner la Marie. E drept că cei doi se întâlnesc foarte târziu în carte, spre sfârșitul ei și doar pentru puțină vreme, dar sunt atât de legați prin structura narativă a autorului încât fiecare acțiune a lui Marie e ca o treaptă pentru următoarea acțiune a lui Werner. Și când citești despre ea te întrebi ce mai face el. Iar când citești despre el ți se face dor să citești despre ea. Cei doi necunoscuți își susțin unul altuia înaintarea în acțiune și am impresia că dacă ai scoate una dintre paginile-capitol ar fi ca și cum ai scoate treapta unei scări care tot urcă până spre momentul întâlnirii celor doi. Dacă ai scoate o pagină, cu următorul pas ai călca în gol.

(…) ea își închipuie lumina poposind pe aripile lor, mângâind fiecare pană în parte.

Asta s-ar putea să te facă să crezi că este vorba despre o carte de dragoste. Nu este, cel puțin nu în sens clasic. Dar este o carte plină de iubire. Al Doilea Război Mondial e cadrul poveștii noastre. Cenușiu peste tot, dar totuși găsim lumină în acest cenușiu: iubirea pe care tatăl lui Marie i-o poartă fiicei încercând să o învețe să fie cât mai autonomă, construind zile în șir machete ale orașului absolut identice pentru ca ea să învețe mai întâi cu degetele cum sunt străzile, câte canale de la magazinul x până la magazinul y, câte intersecții, cât mai multe detalii ajutătoare. Iubirea lui Marie față de tatăl ei. Iubirea lui Etienne sau a lui Madam Manec pentru fetiță. Iubirea lui Werner pentru Jutta, surioara lui și a ei pentru el; ba chiar, iubirea aproape frățească a “brutei” Wolkheimer pentru Werner. Și am putea continua și cu iubirea pentru radio, pentru sunetul purtat, pentru povești, pentru legătura cu vocea unui străin care îți pătrunde intim în casă, ca să îți mângâie auzul și sufletul însetat de cunoaștere sau conectare. Da, nu este o poveste clasică de iubire, dar este o carte despre iubire.

“(…) timpul e un ochi lucitor de apă pe care îl duci în mâini. Ar trebui să-l apărăm cu toată energia noastră. Să luptăm pentru el. Să ne străduim din răsputeri să nu vărsăm nici un strop.

E o carte frumoasă, dar este în același timp și o carte tristă. Tristețea respiră constant undeva în decor, peste ea se scrie. Doerr nu a dorit să prezinte imagini-șoc ale teribilului masacru din timpul războiului (deși desenează și el câteva scene și imagini). Și totuși, chiar dacă nu pune exact camera pe crime și moarte, chiar dacă nu prezintă tranșee și lagăre, războiul își arată foarte puternic umbra. O tristețe câteodată apăsătoare curge prin venele acestei cărți, de la începutul până la sfârșitul său. Dar este o tristețe atât de frumos îmblânzită de lirismul limbajului și de lumina ce răzbate din sufletele personajelor

“Nu știe de când e captivă în pod și nici măcar dacă e zi sau noapte. Timpul e lunecos – o dată dacă-l scapi din mână, te trezești că nu-l mai prinzi în veci.

Marie și Werner sunt doar niște copii prinși în mijlocul unui război, abia au trecut de 14-16 ani. Marie-Laure închisă în casă, izolată, fiindu-i dor de toată ordinea lucrurilor pe care o cunoștea înainte, de Parisul din care fugise, de Muzeul Național de Istorie Naturală în care mergea zilnic cu tatăl său. Visează să fie aproape de tot ceea ce îi crea normalul, viața ei de dinainte, îi este dor de toate. În schimb, istoria îi cere să uite de copilărie, să fie curajoasă, să aibă răbdare, să fie înțeleaptă. Și nu i se dă de ales decât să accepte propunerea.

„Cineva – probabil Madame – deschide o fereastră, iar aerul strălucitor al mării se revarsă până pe palier, răscolind tot: perdelele lui Etienne, hârtiile lui, praful lui, dorul lui Marie-Laure de tatăl ei.”

Werner e soldatul neamț. E nazistul. Nu prea îl poți privi așa, nu la început cel puțin. E doar un puști orfan. Tatăl îi moare în mina de cărbune din oraș și știe că aceeași soartă îl așteaptă și pe el. Nimeni nu îi oferă altă variantă. E destinul lui scris cu majuscule încă dinainte de a se naște: va lucra în mina de cărbune și își va umple plămânii cu praf, va coborî în întuneric zilnic, și poate, dacă are noroc, va și ieși seara la suprafață. Dar Werner primește un cadou de la soartă, nu e doar un puști german foarte pirpiriu, cu un păr ciudat de alb, este și un mic geniu în tot ceea ce înseamnă aparatura radio. Și asta îi poate salva viața, îi oferă o portiță de scăpare. Sau cel puțin așa crede el când se înscrie la Institutele Naționale Politice de Educație (sau școala de transformat copiii în soldați naziști cu sânge rece).

Suntem morți? strigă el în întuneric. Am murit?

Magistral prezentat sistemul de îndoctrinare și de robotizare, de eliminare a emoției în Școala nazistă, de abrutizare și barbarizare. Începe prin canibalizare. Veriga slabă trebuie să dispară, chiar dacă e acum doar un coleg de clasă ceva mai visător. Șiruri întregi de copii transformați în brute, în numele Fuhrerului a cărui umbra întunecată devine scop suprem.

Cineva tușește, altcineva geme. Undeva, dincolo de lacuri, un tren își slobozește șuierul singuratic. Spre răsărit, trenurile se îndreaptă mereu spre răsărit, dincolo de coamele dealurilor.

Imposibilitatea alegerii. Alegerea morală corectă. Urmările alegerilor. Ideea tot revine în carte; în timpul unui război acțiunile alese și urmările lor par să înconjoare omul din toate părțile, să-l încorseteze, să-l chinuie. Pentru Werner, acum soldat nazist, vocea Juttei, surioara lui, devine vocea conștiinței și a alegerilor morale, chiar și când ea nu e acolo. De fiecare dată când alege greșit, știe, pentru că simte că ar dezamăgi-o așa că nu îi mai scrie, se ascunde de ea. Pentru Marie vocea tatălui devine lumină atunci când acesta nu mai este cu ea; ori de câte ori e în pericol vocea o protejează, îi dă sfaturi, o ghidează clar, puternic, mereu prezentă.

Războiul care l-a ucis pe bunicul tău a ucis 16 milioane de oameni. (…) Dacă ai pune morții să mărșăluiască în șir indian, ar trece prin fața ușii noastre timp de unsprezece zile și unsprezece nopți.

(citatul face referire la Primul Război Mondial; cel de-al Doilea Război va avea 60-80 de milioane de victime, mai mult decât orice conflict armat din istoria omenirii.)

O carte bazată pe multă muncă de cercetare; prezintă minunat diverse aspecte ale războiului, ca de exemplu foamea nazistă pentru toate bunurile din muzeele țărilor invadate. Tablouri, bijuterii, lucruri unice și prețioase țărilor respective. Muzeu după muzeu, casă după casă, un sistem bine pus la punct.

Îmi dau seama acum că nu am scris nimic despre un alt plan al cărții. Avem un diamant misterios și foarte prețios numit Marea de flăcări. El poartă o legendă, aceea de a oferi viață veșnică posesorului. În căutarea sa se află un foarte hotărât ofițer german. Diamantul s-ar putea să fie sau nu la Marie-Laure. Ofițerul e pe urma ei. Povestea diamantului adaugă suspans, un tempo mai rapid, pagini întoarse mai alert și rânduri citite cu sufletul la gură.

Cartea este, nu în ultimul rând, un omagiu adus radioului și undelor invizibile care ne traversează zilnic viața. Ele sunt lumina pe care nu o putem vedea din titlul cărții (deși nu singura lumină nevăzută din cadrul lecturii; metafora e deseori prezentă în substratul poveștii.)

Și chiar e atât de greu de crezut că sufletele umblă pe aceleași căi? Că (…) iau cerul cu asalt în stoluri precum egretele, precum rândunelele-de-mare, precum graurii?

Dacă încă nu am fost suficient de evidentă, am iubit această carte și o recomand sperând din suflet să îți vorbească și ție la fel de puternic cum mi-a vorbit mie!

– Ce facem, Mutti?
-O, Fredde. Stăm și noi așa. Stăm și ne uităm la noapte.

Tu ai citit această carte minunată? Dacă da, ce impresii ți-a lăsat? Oare ți-a plăcut și ție la fel de mult cum mi-a plăcut mie?!

~*~

Spor la citit și la descoperit,
Andra

Text recenzie: Andra Staicu
Carte: Toată lumina pe care nu o putem vedea - Anthony Doerr, traducerea din engleză și note Iulia Gorzo, Editura Humanitas Fiction, 2016, 2019

Facebook: casadincuvinte 
Instagram: casa_din_cuvinte
Acest blog este protejat de Legea Drepturilor de Autor. Preluarea pentru uz personal sau comercial a textelor se poate face numai cu acordul scris al autorului și menționarea sursei prin link. 

One thought on “Potențial de carte favorită! Toată lumina pe care nu o putem vedea-Anthony Doerr

Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Website Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: