[12/44 Jamaica] Scurtă istorie a șapte crime-Marlon James

Recenzia unei asemenea cărți trebuie neapărat să înceapă cu o exclamație, așa că, dați-mi vă rog voie să exclam: Dumnezeule!

Am să vă explic motivul, dar mai întâi vreau să vă spun adevărul chiar de la început: nu am dus lectura până la sfârșit. M-am luptat însă vitejește cu 600 din cele 900 de pagini cu scris mărunt. Oricum, numerele nu sunt importante, însă, probabilitatea ca eu să nu termin o carte este atât de rară încât puteți să vă închipuiți că sunteți martorii unei eclipse solare vizibile o dată la 40 de ani. Ba mai mult, vă mărturisesc că gândul de a renunța a ciocănit la ușa minții mele cu mult timp înainte. Am rezistat cât am putut mai bine, vă dau cuvântul de onoare, dar în viață e înțelept să știi și să renunți. M-am declarat învinsă și mi-am încheiat socotelile cu această carte. Se prea pare că nu o să fim cele mai bune prietene.

“Îmi zic că o suport pe Kimmy pentru că ea n-ar rezista deloc dacă eu i-aș vorbi măcar o dată așa cum îmi vorbește ea mie. Detest oamenii de tipul ăsta, oamenii pe care trebuie să-i protejezi, în timp ce ei te rănesc într-una.”

Să nu credeți însă că am renunțat pentru că scriitorul este lipsit de talent. Lucrurile nu stau chiar așa: lectura e foarte complexă, scrisă cu voci distincte, cu varii povești care se întretaie și se întind vreme de decenii, cu fire narative răsfirate în mai multe direcții, cu o scriitură care creează imagini puternice. Autorul are talentul și potențialul de a spune poveștile într-un stil aparte. Am găsit numele lui Tarantino asociat cu stilul prozei lui Marlon James. Nu vă pot confirma dacă e sau nu așa, dar vă pot confirma că ”Scurtă istorie a șapte crime” nu e o carte slabă. E însă o carte dificilă și inconfortabilă, ca glaspapirul. Abundă în limbaj licențios și imagini puternice ale unor întâmplări dure. Uite, acum îmi dau seama: hard-core este un adjectiv numai bun de asociat acestei cărți. Imaginile, situațiile, cuvintele, totul este hard-core. Brutal, violent, dur, necenzurat. O rană infectată care supurează și de care scriitorul nu se teme să ne apropie și să ne arate fiecare detaliu cu o minuțiozitate și cu un realism deranjant.

”Există un motiv pentru care povestea ghetoului nu trebuie însoțită niciodată de fotografie. Mahalaua de Lumea a Treia este un coșmar care sfidează credințele sau realitățile, chiar și cele care te privesc drept în față. (…) E o cameră roșie și ruginită a iadului care nu poate fi descrisă, așa că nu o să încerc să o descriu. El nu poate fi fotografiat, pentru că unele părți (…) sunt acaparate de o hidoșenie atât de sumbră și persistentă încât frumusețea inerentă a procesului fotografic te-ar minți în privința gradului lor de urâțenie. Frumusețea are un spectru infinit, dar la fel și nenorocirea, și singura modalitate de a surprinde cu acuratețe întregul și nesfârșitul vârtej de urâțenie care e Trench Town e să ți-l imaginezi.”

Sinopsisul promite. Vă citez de pe coperta cărții: ”Pe 3 decembrie 1976, în perioada preliminară alegerilor generale din Jamaica și cu două zile înainte ca Bob Marley să apară în concertul pentru pace Zâmbește, Jamaica!, menit să atenueze tensiunile politice din Kingston, șapte indivizi înarmați au luat cu asalt locuința cântărețului. În atac au fost răniți Marley, soția sa și impresarul lui, plus câteva alte persoane. Vinovații nu au fost prinși și ancheta oficială a rămas prea puțin transparentă, dar pe străzile capitalei jamaicane sângerosul eveniment a căpătat, cu timpul, proporții aproape mitice.”

Am fost curioasă să aflu mai multe despre mișcarea rastafari, despre istoria și cultura din Jamaica anilor ’70, despre povestea mai sus amintită cu Bob Marley. Ni se portretizează o Jamaică total diferită de imaginea ușor idilică pe care o aveam eu în minte. Cartiere rău famate, sărăcie, tineri fără nicio șansă, politicieni și polițiști corupți, arme, carteluri de droguri, agenți CIA, asasini plătiți și multă moarte. Cartea aduce în prim plan și idei legate de politica globală și de locul pe care îl au pe harta lumii țările mai mici, țări care par deseori privite ca simple piese de șah.

Când ajungi la adevărul adevărat despre tine, îți dai seama că singura persoană în măsura să-i facă față ești chiar tu. (…) Unii oameni nu pot face față faptului că știu de ce sunt capabili.

Scris pe diferite voci, romanul conține capitole întregi care aduc în prim plan trăiri intense. Multe monologuri interne au loc în momente de panică sau sub efectul drogurilor așa că parte din scriitură este halucinantă, febrilă, cu fraze lungi fără semne de punctuație, cu propoziții înșirându-se una după alta ca într-o fugă.

Parte din personaje vorbesc în dialect (m-am gândit sincer la efortul pe care trebuie să îl fi depus traducătorul). M-am întrebat și dacă prin traducere în orice altă limbă decât cea originară, cartea nu își pierde oare din savoarea/autenticitatea adusă de dialect.

Stilul diferit de exprimare al fiecărui erou oferă veridicitate. Mai oferă însă și o ușoară durere de cap, căci foarte multe fraze au o topică incorectă, imprevizibilă, obositor de urmărit. Dacă nu te descurajează violența și cantitatea extremă de limbaj licențios din cadrul frazei, te poate descuraja exprimarea greoaie a eroilor sau faptul că trebuie să construiești realitatea suprapunând declarații și amintiri. Sau, poate, ca în cazul picăturii chinezești, câte puțin din fiecare.

Romanul este o experiență în sine, destul de greu de evocat în cuvinte. Cred că Marlon James este un scriitor talentat, dar cartea nu a rezonat cu mine decât atât cât a făcut-o. Prea mult din ceva nu conduce întotdeauna la ceva bun. De la un anumit punct am avut senzația că autorul se bucură să te surprindă cu limbajul și cu scenele create. Am început să pierd legătura cu personajele și să văd scriitorul. Am apreciat ce era de apreciat din doza administrată, dar nu am mai simțit nevoia să continui tratamentul. Vorbesc însă doar despre despre experiența mea. Pare o carte apreciată de multă lume.

”Dar chestia cu Dumnezeu e că el are nevoie de faimă, înțelegi? Sau, bun, atenție, remarcare, recunoaștere. A zis asta el însuși, în tot ce faceți gândiți-vă la mine. Dacă încetezi să mai fii atent sau să îi rostești numele, cumva el încetează să existe. (…)
Dar diavolul, el nu are nevoie de recunoaștere, de fapt, cu cât e totul mai tainic cu atât mai bine. (…) Asta înseamnă că el n-are nevoie să fie verificat, identificat sau chiar amintit după nume. Din perspectiva mea, diavolul ar putea fi oricine din jurul tău.”

Scurtă istorie a șapte crime / Marlon James; trad. din lb. engleză: Ciprian Șulea, București, Litera, 2019

Super curioasă, dacă ați citit-o, vouă ce părere v-a lăsat?

Spor la citit și la descoperit!
Cu drag,
Andra🌾

Text recenzie: Andra Staicu
Facebook: Casa din cuvinte
Instagram: @casa_din_cuvinte

Acest blog este protejat de Legea Drepturilor de Autor. Preluarea pentru uz personal sau comercial a textelor se poate face numai cu acordul scris al autorului și menționarea sursei prin link. 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Website Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: