Nu știa cum să îmbrace coala de hârtie. Nu mai scrisese de mult și cuvintele cădeau grele, imperfect aliniate, maculând puritatea foii albe. Ar fi vrut să onoreze acest nou început cu ceva mai multă sevă și substanță în carnea cuvintelor, dar nu reușea decât să se simtă ca un impostor care își autodenunță crima. Crima de a se fi rupt de ceea ce era el, de a se fi despărțit de adevărata sa natură, de a fi devenit un laș și un fugar.
Acum că încercase multe alte căi și multe alte lăcașuri de odihnă, realizase că trăise fără suflet în ultimii ani. Sufletul îi rămăsese închis în călimara cu cerneală neagră de pe biroul de lucru. Îl abandonase acolo în ziua în care decisese să renunțe la scris. Cum putuse apoi trăi atâția ani fără magia cuvintelor nu își putea explica. Fusese vlăguit, secătuit de însăși esența sa și totuși supraviețuise. Se trezea dimineața ca orice alt om, se spăla, lua micul dejun, se întâlnea cu ceilalți, lucra, vorbea, ieșea la o bere. Și totuși oamenii nu observau că lui îi lipsește ceva, și nu orice, îi lipsea tocmai sufletul. Îl aștepta închis de ani buni, în timp ce el trecea prin lume fără ca nimeni, nici măcar el, să îi observe lipsa. Oare câți alții mai erau la fel, se întreba. Mergeau așa goliți de conținut și totuși păreau compleți? Oare sufletele lor în ce închisori stăteau închise?
Deodată i se făcu frică. Părea că vede o armată de trupuri fără suflete, râzând, plângând, comparându-se, certându-se. O armată de trupuri fără suflete făcând tot felul de gesturi firești: conducând mașini în traficul aglomerat; așteptând la coadă la vreun ghișeu; sărutându-se și iubindu-se. Nimic nu mai avea conținut. Trupurile golite vorbeau între ele schimbând idei goale, frici goale, bârfe goale, planuri goale. Întreaga omenire golită de esență, neavând timp să observe, fugind tot înainte. Spre ce nu știa nici el, dar îi simțea înaintarea grăbită.
Trebuia cu orice preț să își recheme sufletul înapoi, iar acest lucru se putea întâmpla doar dacă reușea să mâzgălească cu penița înmuiată în cerneala neagră. Trebuia să-și onduleze sufletul sub formă de cuvinte pe coala albă de hârtie, însă acesta nu-l asculta. Mânios pe anii de solitudine sau poate doar plin de energia de a fi în sfârșit liber, sufletul desena caractere ciudate, cuvinte fără noimă. Mâna îi scrijelea grăbită cuvânt după cuvânt și deși nu le găsea logica se simțea ușurat să reia dansul caligrafic cu esența sa.
A continuat așa pe multe pagini, până târziu în noapte, când în cele din urmă după efortul scrisului de ore, sufletul-cuvânt s-a îmblânzit. Îl îmblânzise ca pe un cal nărăvaș. Cuvântul îl recunoștea din nou de stăpân. Acum se simțea din nou locuit, cuvântul îi pătrunsese în suflet, sufletul în cuvânt. Controla cuvântul sau cuvântul îl controla pe el. Mâna aluneca pagină după pagină. În curând avea să își lase capul pe biroul greu din lemn de abanos și avea să plângă așa cum nu o mai făcuse de ani de zile. Avea să se simtă complet, cu sufletul mai plin ca niciodată și totuși mult mai ușor.
Scăldat în noaptea neagră, orașul era liniștit. Mici zgomote zgâriau tăcerea. Rare lumini se aprindeau scurt pe la ferestre, pentru a îmbrățișa apoi iar întunericul. Undeva, într-un apartament ce își păstrase încă lumina aprinsă, un bărbat plângea cu capul plecat pe o coală de hârtie. Strângea puternic în mână un toc cu cerneală și plângea lacrimi de eliberare. Se regăsise și acum era întreg.
Text: Andra Staicu Fotografie:Jean-Guy Nakars on Unsplash Facebook: Casa din cuvinte Instagram: @casa_din_cuvinte Acest blog este protejat de Legea Drepturilor de Autor. Preluarea pentru uz personal sau comercial a textelor se poate face numai cu acordul scris al autorului și menționarea sursei prin link.
Casa din cuvinte 
Leave a Reply