Bucuria de a nu fi perfectă – Riri Sylvia Manor

“Mă gândeam: cine știe în câte case se aflau acum oameni pe care nu-i cunosc, dar dacă i-aș cunoaște aș vrea să-i îmbrățișez. Sau ei pe mine.”

*

Erau reduceri mari la cărți iar eu nu reușeam să mă conving să mai renunț totuși la câteva. Eram prea încântată! Dintr-o dată, o carte necunoscută mie mi-a atras atenția: “Bucuria de a nu fi perfectă”. Îți spun sincer, m-am îndrăgostit de titlu chiar atunci la prima vedere! Ăsta a fost motivul pentru care am apăsat butonul ”adăugă în coș”. Sau se prea poate să mă fi încurajat și o reducere destul de mare care îmi șoptea cu o voce senzuală – ”ia uite câte cifre am dat jos!”. Asta se întâmpla acum mai multe luni.

Acum câteva săptămâni s-a ivit în sfârșit momentul reîntâlnirii noastre. Un moft de moment nu garantează însă o lectură plăcută. Nici atracția față de titlu sau față de prețul redus. Miza era ridicată, tensiunea plutea în aer! Mâinile erau ținute în dreptul gurii, ochii mari, nimeni nu mai respira. Momentul adevărului sosise! 😊

“Exagerez, probabil că din asta mi se trage poezia.”

Până să descopăr acest titlu nu știam de existența autoarei, ceea ce e păcat pentru că întâlnirea mea cu această carte s-a dovedit a fi una plăcută (și încă o bilă albă aterizează cu aplauze în borcanul intuiției!)

Cartea este un volum de memorii scris de autoare în jurul vârstei de 80 de ani. Riri Sylvia Manor este fiica unui om de afaceri bucureștean și a unei mame casnice, originare din Craiova. Riri Manor a îmbinat dragostea față de litere cu priceperea față de știință. Și-a clădit o carieră impresionantă în domeniul neuro-oftalmolgiei și a publicat volume de poezie în ebraică și în limba română.

“Timpul ar trebui să instaureze o amnistie pentru rănile din trecut care pulsează încă.”

Povestea se țese din copilărie. Suntem într-un apartament din București în jurul anului 1941, într-o familie de evrei. O cunoaștem pe Riri și pe mama, tatăl și bunicul său. Mama și bunicul stau zilnic pe balconul cu vedere la stradă și deapănă amintiri despre Craiova. Se schițează în fața ochilor noștri întâmplările, culoarea locală și protipendada anilor ’20 (căci amintirile sunt ceva mai vechi). Craiova aproape că devine un personaj în sine, are suflu și pare vie pentru cei doi. Riri însă, copil, nu simte nicio legătură cu poveștile lor zilnice pe care le-a învățat deja pe de rost. Se retrage în camera sa și își creează propriul univers în lumea cărților.

“Eram de obicei singură. Chiar când mama îmi vorbea eram singură. Doar cu cărțile nu eram niciodată singură.”

Anii trec și, poveste după poveste, se înfiripă descrieri de străzi și cartiere, de oameni sau întâmplări din Bucureștiul interbelic. Sosește cel de-al Doilea Război Mondial. Cu noroc, ceva conexiuni și cu sacrificii personale, scapă cu viață din acest coșmar, iar timpul își urmează cursul.

“Nimic nu poate fi comparat nici la gust, nici la culoare cu prima felie de franzelă de după război.”

Riri devine adolescentă. Suntem martorii relațiilor cu colegii și părinții – în special mama, a luptei pentru independență proprie și individualitate, a primelor întâlniri și atracții, a dragostei sale mereu crescânde față de cărți și de cuvinte.

Se instaurează regimul comunist. De acum înainte viața e presărată cu multe încercări. Perioada este foarte bine schițată și chiar aș recomanda cartea pentru cei care s-au născut după Revoluția din ’89 și poate nu au încă interes să citească o carte întreagă cu acest subiect. Vor înțelege mai bine o bucățică din realitatea în care au trăit părinții lor și poate vor simți apoi curiozitatea să afle mai mult.

“Gheorghe Gheorghiu-Dej și oamenii lui semănau peste tot, ca pe un câmp, semințe. Numai că acestea erau semințele fricii. Ca să rodească nu aveau nevoie de apă, ci de sânge.”

“Am ajuns acasă, m-am băgat în pat, deși era abia ora prânzului, și am tras plapuma groasă peste cap. Întunericul mi-a apărut ca o lumină.”

Riri reușește să ajungă în Israel. E însărcinată, nu are nicio posesie materială, e doar ea, soțul și copilul. Nici măcar nu știe să vorbească limba țării în care locuiește. Ia viața de la zero. Are parte de probleme și situații neplăcute. Devine cunoscută. O poetă oftalmo-chirurg care își croiește propriul drum.

“Lupta cu un început umil, ca toate începuturile, nu ne-ar stârni o nouă furtună de adrenalină, de energie și tinerețe a creierului? Poate.”

*

Întrezărim pe tot parcursul lecturii legătura dintre Riri și mama sa. Deși mama i-a fost aproape toată viața, în aceeași casă sau la o aruncătură de băț, cele două nu au reușit niciodată să comunice cu adevărat. Mama a ținut-o aproape fiindu-i parcă frică de independența fiicei. Autoarea a tânjit după o relație de calitate cu aceasta și nu a înțeles de ce nu a reușit să o obțină.

“Chiar dacă nu aveam nici o îndoială că mă iubește foarte mult, simțeam la ea o absență față de tot ceea ce eram eu, ceas de ceas, zi de zi.”

“Mă iubește, dar și o vază de porțelan poți să iubești. În ochii ei sunt foarte prețioasă, doar ea are dreptul de a hotărî unde să fiu așezată, pe masă sau pe bufet și ce buchet de flori să adăpostesc.

Mama s-a plasat deseori ca vulnerabilă și neajutorată, deși era o persoană capabilă și plină de abilități. Părea însă că se hrănește din situațiile în care devenea centrul atenției prin drama arborată, căci în acele momente toți cei din jur se conformau nevoilor sale.

Poate că-i era frică să se maturizeze, căci atunci nimănui nu i-ar mai fi fost milă de ea. Niciodată nu am putut înțelege de ce era mulțumită când oamenii o credeau nefericită, slabă și toți trebuiau să aibă grijă de ea.”

O relație mamă-fiică în care autoarea nu s-a simțit văzută, auzită sau luată în seamă cu adevărat. Câteodată mama făcea gesturi care arătau dragoste, dar relația era dezechilibrată; nevoile și dorințele fiicei rămâneau mereu invizibile, detronate de nevoile și dorințele mamei. O mamă care nu a știut cum să ofere.

“Simțeam că încă aveam nevoie de mama, măcar o data în viața mea, să mă vadă, să simtă că mi-e greu, să tacă, să pună o mână pe mine, să mă îmbrățișeze. Eu eram la pământ în acel moment, nu ea.”

Vorbind despre acest aspect, chiar și la 80 de ani, în scriitura autoarei parcă se simte tremurul vocii copilului îndurerat.

Ce i s-a întâmplat mamei la Craiova, ce i s-a întâmplat după Craiova, cum s-a întâmplat, nu am să înțeleg niciodată. Poate fiindcă a fost mama mea. Poate fiindcă ani în sir am fost eu mama ei. Și am avut nevoie de o mamă eu însămi.”

*

Mă feresc de spoilere, mi-ar părea tare rău să stric cuiva plăcerea lecturii. De asemenea, mă plictisește și nici nu cred că mă pricep prea bine să povestesc, în scris, acțiunea unei cărți. Eu zic că nu am făcut asta prin rândurile de mai sus. Am schițat doar, grosier, niște cadre temporale în care au loc poveștile de viață; sunt însă multe amintiri, perspective, reflecții și întâmplări care rămân să fie descoperite, care îmbracă cu mult talent cadrul de mai sus și care dau valoare și savoare cărții. Ele sunt cele care adaugă viață întregii lecturi. În plus, valoarea poveștilor în sine este desăvârșită de vocea autoarei pe care o simți mereu prezentă – rememorând, întrebându-se, analizând, invitându-te să iei parte.

Facem cunoștință cu personaje interesante, povești pline de culoare și reflecții despre viață. Stilul scriiturii este plăcut, îți menține interesul și curiozitatea; este sincer și sensibil. Se simte tonusul, viața, energia vie a unei femei ambițioase și luptătoare. Autoarea îmi apare ca un suflet încă tânăr, plin de poezie.

” (…) m-am familiarizat și cu schimbările suferite de limba română în cei treizeci de ani ai absenței mele. Limbile au drojdie de bere în ele – mi-am spus -, fermentează încontinuu, se schimbă.”

La urma urmelor, toți suntem liberi să ne alegem realitatea proprie, chiar dacă nu e de fapt cea reală.”

”(…) atunci când ai grijă de cineva și-l iubești, ești si tu fericit.”

” (…) o să fiu din nou singură în camera mea. Ca o plană într-un ghiveci, care își ține singură stropitoarea și din când în când își toarnă apă pe ea însăși.”

*

”Lucrurile frumoase pe care viața ți le aruncă la gunoi trebuie să încerci, măcar, să le cauți, să le găsești, să le ridici, să le cureți, să le privești ca și cum ar fi noi. Viață poate musti și din gunoi.”

O carte de la care nu am avut nicio așteptare, dar care a reușit să mă surprindă într-un mod foarte plăcut și pe care, astfel, o recomand.

Bucuria de a nu fi perfectă: memorii București – Tel Aviv, 1941 -2015 / Riri Sylvia Manor, București, Humanitas, 2016

Spor la citit și la descoperit!

Andra🌼

Text recenzie: Andra Staicu
Facebook: Casa din cuvinte
Instagram: @casa_din_cuvinte

Acest blog este protejat de Legea Drepturilor de Autor. Preluarea pentru uz personal sau comercial a textelor se poate face numai cu acordul scris al autorului și menționarea sursei prin link. 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Website Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: