Trezește-mă

Privea din umbră. Stătea pe burtă, lipit de iarba rece. Nările îi eliberau aer cald, iar respirația, neținută în frâu, fremăta grăbită. Dinții îi erau încleștați și își simțea maxilarul încordat, gata să trosnească. Avea o singură șansă și conștiința acestui fapt îi făcea sângele să izbească cu tărie în corpul acum vibrând și gata de atac.

Era noapte, nici nu și-ar fi propus altfel. Era rece, întuneric și totul stătea în nemișcare. Nu-i plăcea ce trebuia să facă și înghițea des, căci stomacul strâns într-un pumn avea spasme. Stomacul mă condamnă, se gândi. Apoi observă strânsoarea maxilarului, tremurul mâinilor, aburul cald și sacadarea respirației. Inima lovea sperând a evadare și valuri de sânge se spărgeau puternic de interiorul craniului. Întreg corpul mă condamnă, sunt împotriva acestui lucru cu întreaga mea ființă. Pentru o clipă se temu ca nu cumva să rămână înțepenit când se va ridica, cu picioarele ca stâlpi imenși înrădăcinați în iarba rece. Iarba mirosea a fraged și avea broboane de apă.

Luna, deși nu o observase până acum, era rotundă și caldă. Nu lumina puternic, dar avea ceva ce-l fascina. Rămase cu privirea ridicată și simți cum fața i se relaxează. Își deschise pumnii și totul se liniști. Cum de nu o observase până acum? Contrasta atât de puternic cu propria stare încât probabil o ignorase total. Acum, încet, frânturi de copaci, de stele, de raze, de luciri se compuneau treptat în cea mai frumoasă imagine pe care o văzuse vreodată.  Totuși nu aici fusese acum câteva secunde.

Ce e locul ăsta? se întrebă deodată cu voce tare. Nu aici așteptase până acum, nu aici corpul lui se contopise cu frica, nu aici îmbrățișase teroarea! Simți că nu mai are aer și că i se face somn. Încercă cu disperare să-și păstreze ochii deschiși, dar ceva îl trăgea spre o altă lume. Se uită la lună obsesiv ca și cum ea ar fi avut puterea să-l salveze. Poate mă întorc înapoi la locul meu de așteptare, își spuse, sau a vrut să-și spună. Terminase gândul? Oare da sau nu? El gândea? El zicea cuvintele astea? Se simțea ușor, ușor. Era întuneric, dar nu noapte. Era întunericul primordial. Râse, râse el de el, de ideile lui. Își auzi sunetul râsului. Dar unde sunt? Dumnezeule, unde sunt? Cădea, cădea întruna într-un fel de hău și auzea, vedea, gândea, dar nu mai simțea. Nu îmi simt corpul. Unde este eul meu corporal? Râse din nou de întrebarea lui pretențioasă, apoi râsul deveni strident ca un țipăt sau poate chiar țipă. Simțea cum cade, tot mai repede și tot mai adânc. Sunt doar gând – își zise. Constată cu groază că dispărea din lumea fizică. Era șters din existență. Trecea un prag spre ceva nou. Ecoul țipătului său se mai auzi doar pentru câteva momente, pentru ca apoi totul să se cufunde într-o liniște adâncă.

*
Se trezi întins pe iarba udă. Probabil că stătea de ceva vreme așa pentru că putea ghici apropierea primelor raze ale dimineții. Corpul îi era înțepenit. Se ridică buimac. Ce se întâmplase? Experiența i se părea înspăimântătoare, chiar dacă, după toate aparențele, doar visase. 

Era la locul său de așteptare, încă acolo. Mai avea foarte puțin timp. Oricât de mult îi displăcea ce avea de făcut, trebuia să își revină și să acționeze!

Era încă foarte concentrat și, când simți o atingere ușoară pe umăr, tresări sărind caraghios într-o parte. Nu era nimeni, doar un foșnet se auzi și se stinse apoi rapid printre arbuștii din apropiere.
– E cineva acolo?
– Dacă îți dispace atât de mult ceea ce trebuie să faci -auzi în loc de răspuns- poate că ar trebui să te trezești.
-Dar sunt treaz. 
-Cum poți fi așa sigur că nu ești încă într-un vis?
-Pentru că simt că nu sunt și chiar simt destul de intens în momentul ăsta. Totul e real, e palpabil, logic. Aici am așteptat mai devreme. 
-Și visele pot fi intense. Cât despre logică…chiar ți se pare atât de logică lumea asta? Ca să te trezești trebuie, în primul rând, să crezi că visezi. Apoi următorul pas e să deschizi ochii.

Și-ar fi dorit să fie adevărat ceea ce îi spunea. Dacă ar fi într-un vis, s-ar putea trezi și poate totul s-ar schimba. Ar putea oare sa fie adevărat? Poate chiar visa!
Gândul i se derulă rapid în minte și se simți apoi parcă aruncat la el în pat, îmbrățișat de plapuma moale și caldă, eliberat de coșmarul nopții trecute. Liber și liniștit. Vis în vis. Asta chiar că fusese o experiență bizară.

Se ridică ușor pe marginea patului și se îndreptă apoi lent spre ușa camerei; în suflet îi persista o stare ciudată de încântare. Ca și cum tocmai ar fi fost martor la ceva măreț, ca și cum ar fi descoperit ceva important. Dar dacă și acum visez? își zise. Începea să se simtă ca un prost care aleargă după himere urmând cuvintele goale ale unui vis. Ce zguduit trebuia să fie încă, dacă se tot gândea la cai verzi pe pereți în loc să-și vadă de viață.

Ca să te trezești trebuie, în primul rând, să crezi că visezi.

Asta era viața lui reală, ce tot bătea câmpii!
Reală? Ce însemna reală? Era o viață creată, pusă la un loc, de niște interpretări induse de alții, interpretări pe care el le proiecta pe ecranul minții sale. Și le tot proiecta așa, ca pe un film, ca pe un vis în care se pierduse. Nici măcar nu erau interpretările proprii, nu erau înțelesuri alese de el. Le luase de-a gata pe ale altora. Le crezuse reale, dar nu erau pentru că nu îl împlineau. Ca să te trezești trebuie, în primul rând, să crezi că visezi –cred, cred că nu am fost atent și am lăsat visul să mă conducă, nu l-am ghidat eu, nu m-am trezit. 

Și apoi următorul pas e să deschizi ochii.

Dar cum deschizi ochii? Vocea nu îi oferise decât această frântură goală de sens, care putea să însemne ceva important sau care, la fel de bine, putea să nu însemne nimic. Ca și cum ambele adevăruri puteau coexista.
Poate că uneori cuvintele sunt doar carcase goale și singurul mod de a le trezi la viață, e de a le oferi sens. Sensul e la noi și doar la noi, la nimeni altcineva. Și nimeni altcineva nu le-ar putea pătrunde înțelesul mai bine decât o putem face noi pentru noi. Cum ar fi putut primi o rețetă pentru a deschide ochii când existau pe atât de multe rețete pe cât de multe suflete? Trebuia să își găsească adevărul său, care era diferit de adevarul altora.

Sensul îl adaug eu, își zise, și privindu-și chipul în oglindă rosti ferm:

– Ce înseamnă pentru tine să deschizi ochii?

Ca să te trezești trebuie, în primul rând, să crezi că visezi. Și apoi următorul pas e să deschizi ochii.

Text: Andra Staicu
Fotografie: Unsplash.com (Kristina Flour)

facebook.com/casadincuvinte

Acest blog este protejat de Legea Drepturilor de Autor. Preluarea pentru uz personal sau comercial a textelor se poate face numai cu acordul scris al autorului și menționarea sursei prin link.