Recenzie: Acolo unde cântă racii – Delia Owens

Acolo unde cântă racii este romanul de debut al Deliei Owens. Înainte de acesta, împreună cu fostul său soț, Owens a scris trei cărți ce prezintă viața animalelor în sălbăticie. Trăind izolați în Africa ani de zile, cei doi au studiat leii și hienele din Kalahari (Botswana). După aceea, și-au continuat cercetările în Zambia urmărind, de data aceasta, viața elefanților. Mai multe detalii interesante puteți găsi pe site-ul autoarei: https://www.deliaowens.com/about-the-author

Romanul Acolo unde cântă racii se poate mândri cu următoarele realizări (și nu numai!):

A avut parte de vânzări fulminante în Statele Unite ale Americii fiind nr. 1 în lista New York Times Bestsellers pentru mai bine de 7 luni consecutiv; rămâne apoi bestseller pentru încă 58 de săptămâni;

Va fi ecranizat de Fox 2000, producătoarea filmului fiind Reese Witherspoon;

În momentul acesta are pe Amazon 4.8 din 5 steluțe fiind votată de peste 24.000 de cititori; a fost cea mai citită carte timp de peste 45 de săptămâni conform topului  Amazon’s most sold & most read books of the week. 

Și totuși…

Deși o lectură plăcută și o scriitură plină de emoție, nu înțeleg în totalitate reacția extrem de entuziastă declanșată de această carte. Este o carte bună, doar că nu este ATÂT de bună. După părerea mea, subiectivă, evident. 

Subiectul cărții
Premisele ce pun acțiunea în mișcare sunt prezentate pe două planuri:

În primul plan (în trecut): Carolina de Nord, comunitatea Barkley Cove, anii 50. Pe lângă oamenii din orășel, mai avem o așezare unde sunt segregați cei de culoare și, de asemenea, în apropiere, mai există și o mlaștină: ”Proprietățile răsfirate prin mlaștină nu erau înregistrate legal, aveau însă hotare naturale – un pârâiaș era graniță ici, un stejar mort colo – și erau populate de renegați. Că doar nu își face nimeni colibe din frunze de palmier într-un smârc decât dacă fuge de ceva ori a ajuns la capătul drumului.” În această mlaștină locuiește și Kya – personajul principal al cărții – are 6 ani și tocmai ce este abandonată de propria mamă. Apoi rând pe rând și de frații mai mari, iar în cele din urmă, și de către tatăl alcoolic și agresiv (motivul plecării tuturor de acasă). Kya crește singură, izolată, înconjurată de sălbăticie și învață să supraviețuiască și să se ghideze după legile naturii.

În planul secund (plus încă ~20 de ani față de planul de mai sus): Chase Andrews – fiul unora dintre cei mai importanți și înstăriți omeni din Barkley Cove este găsit mort în mocirla din jurul unui Foișor de Foc părăsit.De jur-împrejurul cadavrului nu există niciun fel de urme (pantofi, roți etc.), nici măcar ale sale. Cum a ajuns aici? Polițiștii suspectează că este vorba despre o crimă. Iar oamenii orașului imediat se duc cu gândul la ostracizata Kya, “fata mlaștinii” – cum o denumeau pe micuța abandonată de familie, acum un adult izolat și sălbatic, locuind în mlaștina din apropiere.

Acțiunea înaintează pendulând între momente din trecutul Kyei și ancheta în desfășurare a polițiștilor. Cele două axe se întretaie constant până spre sfârșit când se unesc și continuă ca un fir narativ unic ce ne conduce spre elucidarea misterului cărții și spre concluziile finale.

Impresii
Pe alocuri de o frumusețe demnă de admirat, pe alocuri cam neverosimilă Acolo unde cântă racii este o carte de un lirism aparte, un poem dedicat naturii, dar și nevoii de celălalt. Am găsit valoare în capacitatea de a transmite sentimentul izolării, în iubirea față de natură, în infuzia de vizual și de visare.

Cartea are într-adevăr potențial cinematografic: peisaje de excepție; un personaj principal care te intrigă, de care te atașezi repede “and you root for”; plus linia acțiunii, bazată pe elemente ușor clișeice ce e drept, dar cu care ne-am obișnuit în filmele americane și pe care le regăsim, poate de aceea, cu plăcere: triunghiul amoros cu băiatul bun vs. băiatul rău; rezolvarea unei crime misterioase sau procesul cu jurați. Rămâne de văzut care o să fie abordarea regizorală și cum o să fie transpusă întreaga poveste. 

Câteodată acțiunea se mișcă mai greoi – descrierile mlaștinii, păsărilor, apei, naturii ocupând pasaje întregi din structura cărții. Din această cauză e posibil ca unii cititori să o găsească poate ușor plictisitoare dar, la fel de bine, tocmai datorită acestui motiv, este foarte posibil că alți cititori să o îndrăgească. Mințile vizuale vor fi încântate de imaginile create.

Kya este martorul tuturor acestor imagini. Mlaștina ni se conturează prin ochii ei și devine cel de-al doilea mare personaj al cărții. De fapt, mlaștina este atât de prezentă pe tot parcursul cărții încât povestea Kyei îmi pare câteodată doar o scuză folosită pentru a ne atrage să descoperim farmecul, neîngrădirea și legile sălbăticiei. Povestea pare că este pentru autoare, naturalist în suflet și zoolog ca formare, un cadru în care să poată înrăma imaginea naturii atât de dragi ei. 

Este de apreciat frumusețea pasajelor în care este descrisă singurătatea Kyei. Mi s-au părut relatări de o sinceritate dureroasă a nevoii de conexiune și de celălalt; a nevoii de atingere și de a împărtăși. De exemplu: Kya trăiește singură de ceva vreme. Este subnutrită și înfometată. Autoritățile o prind și o trimit la școală. Este astfel în prima zi, speriată, stângace, singură. Primește mâncarea la care visa de atâta vreme, dar îi sta în gât și nu o poate mânca pentru că ceilalți râd de ea. Nu reușește să se integreze în acea primă și dură zi și fuge rănită, însingurată. Și pentru că nu vrea să se îndrepte spre casa goală în care de prea multă vreme nu o mai așteptă nimeni, Kya fuge spre pescărușii care îi sunt acum familie. Și se simte atât de zdrobită de singurătate încât le aruncă acestora toată mâncarea primită, doar ca ei să vină spre ea; ca ea să simtă că aparține, că e înconjurată de suflete, că nu e dureros de respinsă. Privește cu groază ultimele firimituri și simte suflarea rece a singurătății care o amenință: “când se termină ce era în ambalajul de carton, crezu că n-o să poată îndura durerea, temătoare că și pescărușii au să o părăsească așa cum o părăsiseră toți ceilalți.” Genul acesta de pasaje sunt de o frumusețe dezarmantă. Precum și întreg dialogul ei interior în care folosește mereu forma diminutivală „mămica” și „tăticu” gândindu-se la părinții ei. Kya vă urmări ani întregi aleea din fața barăcii care îi folosea drept casă sperând că mămica se va întoarce.

Cu toată imaginea poetică a mlaștinii, cu sentimentele dureros de bine schițate ale Kyei, sunt totuși și momente care nu păstrează coeziunea și în care te simți brutal readus la realitate; momente în care cartea nu reușește să te țină captiv în trăirea și în visarea create. Se vede din când în când “cusătura“… și atunci magia dispare. Fără a vrea să minimizez meritele acestei cărți trebuie sa spun că pe alocuri sunt aspecte care devin prea idilice, prea romanțioase sau momente când acțiunea este ușor neverosimilă. Nu am să le enumăr pentru că nu vreau să îți stric bucuria de a citi această carte fiind propriul tău interpret și nici nu vreau să induc un anume punct de vedere preconceput. Poate că la sfârșitul lecturii vei știi exact la ce mă refer, sau poate, la fel ca majoritatea, o să iubești această carte și nu o să înțelegi despre ce anume vorbesc. Cărțile se oglindesc diferit în fiecare dintre noi sau noi ne oglindim diferit în cărțile pe care le citim. După cum este și firesc să fie.  

Idei
Câteva dintre ideile principale pe care cartea le aduce în prim plan:

Am vorbit anterior despre tema izolării. Izolarea și modul în care aceasta influențează comportamentul uman este tema principală a cărții. Prin intermediul Kyei descoperim tot felul de nuanțe în care singurătatea pictează comportamentele, trăirile și deciziile noastre. Doar câteva citate, din mulțimea de imagini ce se țes pe întreg parcursul lecturii:

“Kya dădu să se îndepărteze, dar, dintr-un imbold, întoarse capul și se uită după el. Știa că toată această înfierbântare a ei n-avea nicio noimă. Comportament lipsit de logică ce încearca să umple un pustiu care n-avea cum să fie umplut. Cât de mult vrei să lași de la tine că să înfrângi singurătatea?”
“Mare parte din viață i se refuzase bucuria de a oferi daruri, o lipsă pe care puțini o înțeleg.”
“Aflată în punctul cel mai fragil al vieții sale de până atunci, se întoarse spre singurul ajutor pe care-l știa – ea însăși.” “Te rog, am nevoie să trec de toate astea (…) de una singură, fiindcă de una singură e tot ce-am știut vreodată. Nu știu cum să mă las consolată.”
“Asta nu înțelege nimeni despre mine, ridică ea vocea. N-am urât niciodată pe nimeni. Ei m-au urât pe mine. Ei au râs de mine. Ei m-au părăsit pe mine. Ei m-au hărțuit pe mine. Ei m-au atacat pe mine. Pai așa e; am învățat să trăiesc fără ei. Fără tine. Fără mămica. Sau oricine!”

De asemenea, am punctat mai sus și rolul major în paginile acestei cărți al conexiunii intime cu natura. Pentru Kya natura devine casă: este habitatul ei, de la care învață, de care nu se teme, pe care o înțelege și pe care o urmează. Animalele, anotimpurile, vremea, copacii, apa și stufărișul toate îi devin profesori. Pe toate le ascultă și le înțelege profund. Nu e conectată cu oamenii, e o sălbatică pentru ei, în schimb are o conexiune profundă cu mlaștina; aceasta îi este mamă, tată, frate și soră, prieten și mentor. 

Cartea expune prejudecata. Kya este ostracizată pe nedrept, neînțeleasă, oamenii se tem de ea și o transformă într-o sălbatică. Nimeni nu o ajută, nimeni nu salvează un copil abandonat pentru că el aparține oamenilor din mlaștină, cei care nu sunt ca ei. Singurii care veghează din când în când asupra Kyei sunt cei din comunitatea de negri, o comunitate la rândul ei izolată, segregată, batjocorită. 

Am apreciat finalul cărții, mai specific, cine este ucigașul; mi s-a părut singurul răspuns posibil pentru ca valoarea cărții să nu se piardă. Singurul final cu adevărat coerent pentru a păstra mesajul ce se dorește transmis.

Per total, o imersie plăcută în sălbăticie și o mărturie a unei dureroase singurătăți. O conectare viscerală cu natura reprezentată de mlaștinile Carolinei de Nord. Un personaj principal care își scrie destinul cu sensibilitate, inventivitate și deosebită reziliență.

Text recenzie: Andra Staicu
Carte: Acolo unde cântă racii - Delia Owens, Editura PandoraM

facebook.com/casadincuvinte

Acest blog este protejat de Legea Drepturilor de Autor. Preluarea pentru uz personal sau comercial a textelor se poate face numai cu acordul scris al autorului și menționarea sursei prin link.