În curând o sa urce și ei pe scenă. Au trecut 3 săptămâni de când i-am auzit pentru prima oară și tot atâta timp de când i-am văzut colorându-mi sentimentele cu sunetele de la capătul microfonului. Acum poate credeți că sunt metaforică, dar eu vorbesc cât se poate de serios: muzica lor se transformă în culoare. Nu știu cum ar trebui să o spun ca să mă credeți, așa că o să vă povestesc totul de la început.
Înainte, vreau să vă mai zic că mi-am adus și prietenii aici să văd cum reacționează și ei și nu v-aș mai bate acum pe voi la cap cu toată povestea asta dacă ar fi văzut culorile dar, la fel ca restul lumii din acest bar, ei nu au văzut nimic.
-Ne-a plăcut, a fost drăguț.
-Doar atât? îmi venea disperată să îi întreb de fiecare dată. Doar atât, nimic deosebit? Nicio altă experiență pe care nu o puteți explica?
Încă nu știu dacă ar trebui să vă povestesc asta. Mi-e teamă că nu o să mă credeți și că o să mă considerați vreo lunatică excentrică, și asta în cel mai bun caz. Dar m-am decis la un moment dat că vă voi spune adevărul și asta am să fac, nu mai pot da înapoi acum. S-a întâmplat așa:
Am intrat în acest băruleț – Chic Amis se numește. Probabil îl știți sau puteți afla ușor despre el, e destul de cunoscut printre amatorii de jazz. Asta era, după cum ziceam, acum 3 săptămâni. Am intrat și m-am așezat singură la o măsuță mică și rotundă. Atmosfera era blândă și lumea discuta calm așa că m-am simțit imediat liniștită și în largul meu. Supărată, fugisem de realitate cu dorința de a mă ascunde undeva. S-a întâmplat să fie aici. Am băut un cocktail nealcoolic; simt nevoia sa accentuez cuvântul nealcoolic.
Îmi tot adun curajul și emoțiile nu îmi dau pace. Am să vă zic direct, până nu mă răzgândesc, a fost așa: ei au urcat pe scenă și au început să cânte. Nici nu am băgat de seamă la început, eram prea adâncită în gândurile mele. Dar când un fum albastru mi-a trecut prin fața ochilor am devenit conștientă de spațiul în care mă aflam, de oamenii din jur, m-am întors la realitate, mi-am dat seama că se cântă live și m-am uitat spre scenă. Și atunci am văzut ceva, ceva ce încă nu îmi pot explica. Era un dans al culorilor de o frumusețe imposibil de descris. Fiecare sunet pe care formația îl atingea se transforma în culoare. Iar când a început și el să cânte am fost total transpusă. Totul era culoare și nici măcar nu mai erau culorile cunoscute. Cum aș putea să vă descriu niște culori pentru care nu am inventat cuvinte? Erau atât de multe irizări, atâtea nuanțe, așa explozie vibrantă de frumos că am crezut că poate ceva rău mi s-a întâmplat și sunt cumva într-un fel de rai. Acum simt că râdeți de mine, dar voi cum ați fi reacționat? De ce nu ar fi raiul un loc al culorilor? Ce știu eu?! Oricum era ceva ce nu am mai găsit vreodată în lumea asta a noastră. Apoi cântecele au încetat. Ei au făcut o plecăciune, au mulțumit și au dispărut de pe scenă luând culorile cu ei.
Cum să îți explici asta? Cum să îți explici că atunci când ei cântă tu vezi culori inexistente? Asocieri de note muzicale, asocieri de culori. Am fost și a doua zi acolo, să nu credeți că m-am speriat. Mai corect este, de fapt, că m-am speriat destul de tare, dar curiozitatea nu îmi dădea pace. Nu au mai cântat atunci și am fost dezamăgită, dar și parțial ușurată. I-am regăsit însă peste 3 zile (în fiecare marți și vineri avea să îmi zică fata de la bar). O nouă reprezentație, un nou joc. Îmi place mult când schimbă cântecele și aștept cu sufletul la gură să descopăr alte noi culori. Oare câte or fi de toate?
Mărturisesc că i-am urmărit și în alte localuri și nu am pățit același lucru. Doar aici se manifestă în felul acesta. Marți am fost ultima dată și cred că am atins un nou nivel de conectare cu muzica lor. În timpul cântecului final culorile s-au reunit într-o mandală. Serios. Era o mandală, așa ca o rozetă. Întâi am văzut-o formându-se vag în depărtare. Apoi venea spre mine din ce în ce mai repede, învârtindu-se și până să înțeleg ce se întâmplă… m-am trezit în interiorul mandalei. O mandală produsă de culorile sunetului unui cântec! Culori încă neidentificate pentru locuitorii acestui Pământ! Vă dați voi seamă cum sună asta?! Mă mai crede măcar unul dintre voi?
Aș vrea să sper că dacă vă descriu interiorul vă voi putea convinge, dar să fiu sinceră îmi este mai degrabă teamă că am să vă sperii și mai rău. Dar nu mi-au plăcut niciodată adevărurile spuse pe jumătate și, în plus, ce mai am de pierdut? Deja mă credeți o nebună incurabilă sau mă bănuiți de ceva consum halucinogen.
În mandală nu era nimic. Poftim! Nu era decât o lumină albă, cea mai adâncă tăcere, cea mai mare nemișcare și mult, mult alb. Mă încercuia din toate părțile ca o pânză groasă de ceață și cum nu vedeam în adâncime, nu știu să vă zic cât de mare era spațiul sau ce se afla în fața mea. Prin ceață însă strălucea puternic o lumină și razele puteau proveni de undeva de aproape sau puteau lumina de la ceva metri depărtare. Era liniște și, știu că sună ca o erezie, dar liniștea era atât de adâncă și nemișcarea atât de clară încât pot să jur că ceea ce zic este adevărat. Nu am cum să vă dovedesc, dar, în interior, timpul nu funcționa; cât am fost acolo el s-a oprit. Pe scurt acolo se sfidau toate legile fizicii. Ca și cum ai apăsa butonul de pauză și stop. Interiorul mandalei te apăra de timp, asta am simțit eu stând acolo, că am descoperit un spațiu în care poți să te ascunzi de trecerea timpului, să te odihnești puțin, să-ți aduni sufletul sau gândul.
Și pauza asta în desfășurarea timpului ne aduce azi aici, când îi aștept să urce din nou pe scenă și să cânte. Vreau să aflu mai multe, să explorez mandala, să văd cât de mare este spațiul, de unde provin razele de lumină și dacă mai e ceva în spatele lor. Și asta este ceea ce m-a făcut să vă mărturisesc toată povestea. Eu nu prea sunt o persoană curajoasă. Mi-e teamă că poate se întâmplă ceva cât sunt acolo și nu mai pot să mă întorc. Nu aș vrea să ies în afara timpului pentru totdeauna, așa că dacă nu mă mai întorc aș vrea să știți unde mă găsiți.
Mi-e destul de teamă, căci și dacă știți asta și dacă, prin absurd, chiar mă credeți, totuși cum veți porni după mine? Nu știu să vă spun și asta mă sperie cel mai tare. Până acum nu am mai găsit pe nimeni care să poată vedea culorile cântecelor lor, iar cu ei nu am încercat niciodată să vorbesc. Poate puteți începeți de aici, poate discutați voi cu ei. Poate ei știu totuși mai multe. Mă încurajez cu gândul ăsta.
Uite-i că vin, urcă pe scenă. Gata, vor începe să cânte. Dacă nu mai apar, să mă căutați vă rog. Mă bazez pe voi să mă salvați.
Text poveste: Andra Staicu Foto credit: Israel Palacio / Unsplash facebook.com/casadincuvinte Acest blog este protejat de Legea Drepturilor de Autor. Preluarea pentru uz personal sau comercial a textelor se poate face numai cu acordul scris al autorului și menționarea sursei prin link.
Casa din cuvinte 
Leave a Reply