Subtitlul cărții este Un psihoterapeut, psihoterapeutul său și viețile noastre dezvăluite. O lectură foarte interesantă, pe care o recomand. Cartea urmează să fie adaptată pentru un serial TV la ABC, cu Eva Longoria în rolul principal.
Despre ce este vorba?
Scrisă de Lori Gottlieb, jurnalist și psihoterapeut, cartea Poate ar fi bine să discuți cu cineva ne poartă în lumea psihoterapiei. Autoarea și-a dorit să ne ofere experiența unor ședințe de terapie și face acest lucru prin intermediul a 5 personaje (unul dintre personaje este chiar autoarea). Spun personaje, și nu persoane, pentru că stilul narativ este foarte asemănător unui roman. Astfel că, dacă te temi de o lectura greoaie și cu o terminologie specifică psihologiei, nu ai de ce să îți faci griji. Cartea se citește ușor și te ține conectat.
Poveștile celor 5 sunt prezentate în paralel și, pe măsură ce zilele înaintează și ședințele de terapie avansează, suntem din ce în ce mai curioși să aflăm tot mai multe despre ei. Prin situațiile existente în prezent, cât și prin întâmplări rememorate din trecut, descoperim treptat noi adevăruri și profunzimi pentru fiecare dintre personaje.
Intră în scenă, Lori – autoarea. Mamă a unui băiețel de 8 ani, având un cabinet de psihoterapie propriu și o viață frumoasă, o găsim alături de un bărbat minunat cu care urmează să se căsătorească. Într-o seară ca toate celelalte, dintr-o întrebare pusă mai mult din întâmplare, este martora unei dezvăluiri care o uluiește. Viitorul ei soț nu își mai dorește alți copii în grijă. Lori este șocată de această neașteptată și absurdă revelare; cei doi – bărbatul și băiețelul – se înțelegeau atât de bine! Consternată de această despărțire agonizează săptămâni întregi, fiind convinsă că a fost victima unui sociopat fără inimă.
Lori decide să meargă la un terapeut. Aceasta este, după cum o numește autoarea, “problema cu care te prezinți”. Dar va descoperi, în timp, ceva mai mult, ceva ce încă nu putea, sau nu dorea, să observe la ea însăși. Ceea ce o apasă, ceea ce îi provoacă durere, este ceva mai nuanțat, mai important și mai profund decât despărțirea în sine. Problema cu care te prezinți este de multe ori doar vârful icebergului, doar un simptom a ceva mai profund. În realitate ceea ce îți încurcă viața, te întristează sau te ține treaz nopțile poate fi altceva. Prin intermediul ședințelor de terapie dintre Lori și Wendell, terapeutul său, aflăm lucruri interesante despre negare și procrastinare, dar și despre necesitatea de a ne înțelege propriile nevoi și dorințe, despre alegeri și nevoia de autenticitate și de sens din viața noastră.
Pe acest fundal – prezentând ședințele pacientului Lori întretăiate cu ședințele terapeutului Lori – povestea înaintează. Pacienții lui Lori pe care îi vom urmări pe parcursul cărții sunt:
John – bărbat în jur de 40 de ani, cu ceva trăsături narcisice, scriitorul unui renumit serial TV. John crede că este superior tuturor, este bădăran și neatent la sentimentele celor din jur și îi numește pe toți “idioți”. Din cauza idioților de la muncă și, nu numai, căci idioți sunt peste tot – crede John, are insomnii. Nu este cel mai plăcut personaj, din contră. Totuși, spre surprinderea noastră, treptat, odată cu înaintarea acțiunii ajungem să îl cunoaștem mai bine, să vedem sub carapacea sa, să empatizăm cu el și să așteptăm următoarele lui ședințe cu interes. Vedem cum ironia lui usturătoare și accesele de superioritate sunt de cele mai multe ori doar un mecanism de apărare și de disimulare. John bădăranul devine un personaj plăcut și îndrăgit după ce își dezvăluie durerosul și bine ascunsul secret. Odată ce reușește să îți deschidă sufletul va începe să își deschidă și ochii. Povestea lui John este, printre altele, și una despre iertare de sine și despre vulnerabilitate și frica de conectare reală cu cei din jur.
Charlotte – este o tânără de 24 de ani, frumoasă și de succes, dar care are niște patternuri de comportament care o țin blocată. Intră în numeroase relații nesănătoase, cu bărbați care nu prezintă încredere; ba chiar are o legătură amoroasă și cu unul dintre pacienții din sala de așteptare. De asemenea, Charlotte pare să nu conștientizeze faptul că are probleme serioase cu băutura. Acesta este, în cazul ei, acel punct orb pe care mulți dintre noi îl avem față de noi înșine (deși el este destul de clar pentru cei care ne privesc din exterior). Ședință după ședință simți frustrarea de a nu o putea ajuta să își depășească blocajele și ai vrea să aleagă diferit, măcar o dată. Vom înțelege cum, câteodată, cel mai bine este să nu mai sperăm că vom putea îndrepta trecutul, să îl lăsăm să fie așa cum a fost, să nu mai încercăm să schimbăm oamenii din el și reacțiile lor față de noi înșine, ci să ne transferăm toată energia pentru a ne concentra pe viitor.
Julie, proaspăt căsătorită, în jur de 30 de ani, află imediat după întoarcerea din luna de miere că are o boală terminală. Întâmplările din viața lui Julie pendulează între extaz și agonie, cu o repetitivitate ce îți frânge inima. Veste proastă imediat după o veste bună, speranță pentru a fi apoi imediat călcată în picioare. Povestea ei este una dintre cele mai intense din carte și este greu de digerat pentru că vorbește despre relația noastră cu moartea într-un mod mult mai evident decât o fac toate celelalte. Povestea lui Julie se simte ca o rană dureroasă, deschisă și te poartă prin toată gama de trăiri. Este profundă, frumoasă, vulnerabilă și plină de curaj, de grație și momente de înțelepciune, sinceritate extremă, de disperare, lipsă de sens și acceptare.
Rita, o femeie de 69 de ani, extrem de izolată, în depresie clinică, este un alt personaj interesant al cărții. Rita o anunță pe Lori că se va sinucide anul viitor când va împlini 70 de ani dacă nimic nu se schimbă în viața ei ca urmare a sedințelor de terapie. Mi s-a părut că prin povestea Ritei am aflat multe lucruri interesante despre mecanismele psihologice de funcționare a minții noastre. Vom vedea cum se manifestă sentimentul de vină în viața noastră sau cum bucuria, câteodată, nu este altceva decât durere anticipatorie (după ceva ce părea bun a urmat de multe ori ceva rău sau o dezamăgire, și de aici teama față de lucrurile bune din viață de care fugi sau pe care le sabotezi). Dacă John a fost personajul cel mai spumos al cărții, Rita mi s-a părut, prin încăpățânarea ei împotriva fericirii, personajul de la care am putut afla cel mai mult despre resorturile și sabotorii noștri interni și despre modul lor de funcționare.
*
Toți acești pacienți au vârste diferite, joburi, personalități, istoric și probleme diferite, și cu toate acestea, toți au ceva în comun. Ba, chiar mai mult, toți au ceva în comun cu însăși cititorul. Te vei recunoaște într-un fel sau în altul în poveștile, luptele sau vulnerabilitățile lor. Și asta te va face să citești cu mult interes. Vei avea, dacă citești cu sufletul deschis, momente de auto-recunoaștere și poate vei simți un îndemn la introspecție. Vei găsi interesante anumite idei legate de felul în care ne sabotăm sau ne autoprotejăm în fața durerii și a necunoscutului; vei înțelege mai bine cum funcționăm, care ne sunt mecanismele de apărare și de ce facem câteodată ceea ce facem.
Dar cartea nu este o prezentare exhaustivă a soluțiilor vulnerabilităților umane. Nu asta își propune. Purtat prin poveștile de viață ale acestor persoane vei fi martor la ce presupune un proces de psihoterapie – de la început până la sfârșit. Și cred că asta și-a dorit cel mai mult autoarea; să dezvăluie și să clarifice ce înseamnă un proces de terapie, să elimine concepții greșite, neînțelegeri sau mituri. Și, mai ales, să normalizeze procesul. Să arate, prin însăși povestea ei, ca toți ne confruntăm cu probleme și, la un moment dat sau altul, ne poate fi de ajutor o discuție cu cineva care știe să asculte, să înțeleagă și să ne ghideze.
Tristețea vieților noastre este aceea că de multe ori nu știm cum să vindecăm părți din noi care ne fac să ne simțim firavi, neînțeleși și captivi. Nu știm cum să deschidem ochii, cum să privim din altă perspectivă situațiile, cum să ne înțelegem trăirile și neputințele. Aflăm poate prea târziu sau nici măcar atunci.
Lectura mi-a transmis un sentiment de compasiune față de fragilitatea sufletului uman, un sentiment dulce amar, și mi-a reiterat încă o dată nevoia de conexiune umană pe care o avem, de înțelegere și acceptare. Din dorința de a-și ajuta pacienții și prin conexiunea pe care o stabilește cu aceștia, Lori ne arată cât de mult valorează în terapie, poate deasupra tuturor metodelor și tehnicilor, persoana terapeutului și relația avută cu acesta.
Privind retrospectiv, la finalul cărții, ai o senzație de vulnerabilitate și de fragilitate, dar și de speranță. Noi toți ar trebui să fim mai înțelegători cu durerea noastră și cu durerea celorlalți, care de multe ori este atât de bine ascunsă, să cerem și să oferim ajutor unul altuia.
În mod evident, prezentarea are pecetea subiectivismului propriu; este modul în care mi-a vorbit mie lectura cărții. Sunt curioasă ție ce senzație finală o să îți ofere. Dacă ai citit-o deja, scrie-mi în comentarii!
Lectură plăcută!
Cartea în limba română: Poate ar fi bine să discuți cu cineva – Lori Gottlieb, 2019, Editura Litera
Mic disclaimer: Nu am citit cartea în limba română ci am ascultat-o în varianta în engleză de pe Audible.
Text recenzie: Andra Staicu Facebook: Casa din cuvinte Instagram: @casa_din_cuvinte Acest blog este protejat de Legea Drepturilor de Autor. Preluarea pentru uz personal sau comercial a textelor se poate face numai cu acordul scris al autorului și menționarea sursei prin link.
Casa din cuvinte 
Leave a Reply