Ceața (II)

Un fenomen ciudat are loc de ceva vreme. La lăsarea întunericului o ceață densă pare să fie responsabilă pentru dispariția din diverse localități și apoi apariția la Valea Pietrelor a unor mașini și a pasagerilor lor. Respingând teorii ale conspirației despre experimente guvernamentale sau idei sugerând semnale extraterestre – Ana, jurnalist, și colegul ei Daniel pornesc să investigheze misterul bizarei întâmplări mușamalizate de autorități.

Prima parte a poveștii aici: https://carte.art.blog/2020/06/22/ceata-prima-parte/

*

Ana se trezește din visare; simte mașina înaintând liniștit în întuneric. Picături de ploaie cad insistent pe parbriz și Daniel pornește ștergătoarele. Clic-clac. Sunetul o supară doar pentru câteva momente apoi devine liniștitor; e repetitiv și previzibil, aproape hipnotizant. Își întoarce din nou privirea spre geam și urmărește în tăcere instantanee ce se topesc în beznă:
Farurile unei mașini din sens opus. Șoseaua mângâiată de lumina albă. Clic-clac. Întuneric. O frântură de lumină. Copacii din pădurea ce străjuiește autostrada. Clic-clac. Întuneric. Un felinar. Ploaia pe parbriz. Ștergătoarele continuându-și neobosite plecăciunea. Clic-clac. Întuneric.
Farurile mașinii lor luminând cu greu în față.

Postul de radio și-a cam pierdut semnalul și abia se distinge o melodie cunoscută întrerupă periodic de un hâșăit dizarmonic.

-Am să îl opresc, dacă nu te superi.

Daniel încuviințează scurt din cap, absent:

-Cum dorești, nu-l ascultam.

-Mulțumesc – îi răspunde Ana – deși nu îl oprește. Îl lasă să cânte, să umple tăcerea dintre ei.

Trec câteva minute așa că tresare speriată, smulsă din brațele gândurilor când Daniel mai adaugă ceva.

-Mă îngrijorează ceața, spune concentrat, întorcându-se preț de o secundă spre ea. Parcă devine tot mai greu de văzut drumul.

Evantaie albe de lumină răzbat printre despărțitoarele de drum, dar ea nu mai caută cu privirea copacii. Se uită acum la dansul misterios al ceții care se răsucește, se transformă. Un convoi de mașini începe să curgă la vale și Ana vede limpede acum mișcarea ceții care pare că i-a îmbrățișat pe toți, încercuindu-i militar din toate părțile. Caută fascinată cât mai multe surse de lumină, un far, un felinar, o benzinărie. Caută ceața, o urmărește dându-le târcoale, mișcându-se organic, uman, aproape animalic. Atmosfera unui teatru de umbre, își zice, căci vede proiectate în valul ceții umbre haotice ca figuri din fum. Pare că o cheamă. Ceața-i pare vie. Întuneric din nou, nu mai vede nimic în jur. Își muta privirea spre parbriz. Atentă. Încordată. Așteaptă cu nerăbdare frânturi noi de lumină. Faruri care luminează carosabilul ud apar mâzgălind colorat bălțile deasupra cărora tronează acum doar ceață. Ana e vrăjită.

O oboseală grea i se scurge prin vene. E târziu – își spune. Oboseala o apasă. Vrea să închidă ochii cu aceeași ardoare cu care ar trage aer în piept dacă ar ieși la suprafața unei ape în ultima secundă. O să îi spună lui Daniel, gândește, dar realizează cu groază că nu mai poate vorbi; cuvintele îi rămân blocate în gât, mute. E grea ca plumbul, amorțită, complet anesteziată. Strigă, dar pare că o face doar în mintea ei. Daniel! El nu o aude. Ea nu rostește cuvinte. Nu se poate mișca. E închisă ermetic. Închisă în propriul corp. Inima îi lovește pieptul cu putere. Tac-tac-tac îi simte bubuitul în cap, rapid, alert, în putere. Ccc-lll-iii-ccc-lll-aaa-ccc se aud ștergătoarele în fundal lent, distorsionat, fragmentat. Și apoi brusc totul devine complet mut și nemișcat. Ștergătoarele stau amorțite într-o poziție ciudată. Radioul nu se mai aude, nici vâjâitul mașinii înaintând pe autostradă. Oare chiar stau pe loc? Nu-și mai dă seama, timpul pare înghețat. Bubuitul inimii a încetat și el. Liniște completă. O nemișcare absolută ca și cum totul ar fi înghețat.

Și apoi…ceața. O vede strecurându-se prin portieră. Intră liniștit ca un animal de pradă care știe că nu are de ce să se grăbească căci toate se vor întâmpla exact cum își dorește, înaintează ușor ca și cum ar vrea să prelungească momentul de teroare. Să îl intensifice. Intră fusiformă, plutind, mișcându-se, inundând treptat interiorul. Intră sub formă de chipuri sluțite din fum. Ana privește nemișcată. Ceața mângâindu-i fața. Ceața intrând în plămâni. Ceața înaintând prin vene. Gheare lungi și ascuțite de ceață cuprinzându-i acum inima.

Când ghearele îi străpung carnea Ana țipă, țipă în mintea ei ca și cum ar țipa pentru spaima și durerea întregii lumi. Urlă. Întreg Universul se topește și se transformă doar în urlet pentru câteva secunde. Urletul se propagă în țesuturile lumii, în celulele ei, în atomi. Urletul înconjoară mașina și strada și orașul și țara și lumea și globul și stele și galaxii și materie neagră. Urletul ei bate la ușa a tot ce a existat, există sau va exista vreodată. Înconjoară timp și spațiu, materie și lipsa ei. Se unește cu toate urletele existente și toate urletele viitoare și sunetul lor izbește ca o undă de șoc, hipersonic, fărâmițând realitatea în mii de cioburi.

Mașina e parcă azvârlită pe șosea, simte izbitura unei căderi. Lumină. Zgomotele reapar toate odată. Se poate mișca. Se întoarce la viață, la gravitație. Daniel e lângă ea, înjură speriat și trage pe dreapta:
– Am adormit, Dumnezeule! Am dormit, am adormit… își repetă într-una și coboară grăbit să ia aer rece.
Se întoarce spre mașină și își cere iertare:
– Iartă-mă Ana, îmi pare tare rău. Sunt mai obosit decât credeam.
Daniel a ajuns cu capul la nivelul ușii și privește înăuntru. Pare descumpănit. Mirat. Speriat.
– Ana?! Se uită exact la ea. Se uită prin ea. Ea îi zâmbește.
-Sunt bine. Daniel? Sunt aici! Întinde mâna spre el. Aproape îl atinge.
El se întoarce de jur-împrejur, se uită în afara mașinii acum.
-Ana!
-Sunt aici! El nu o aude.
-Ana!! strigă înaintând câțiva pași și o urmă de disperare se simte diluată în tremurul vocii lui.
-Ceață – spune nervos – ceață, ceață! Oriunde te uiți, doar ceață!

*

Daniel se oprește brusc. Își duce mâna la gură, ca și cum ar fi descoperit ceva ce-l sperie. Dar nu vede nimic în jur. Un gând însă, un gând ciudat se învârte în jurul minții lui ca o hienă. Să fie oare posibil? se întreabă buimăcit. Să fie oare la…NU, NU e posibil. Și totuși.. continuă gândul și fiori îi cutremură pielea udă. Să li se fi întâmplat și lor la fel ca celor 5 mașini? Să fie oare la Valea Pietrelor? Nu distinge mai nimic în jur.
– Ana! – șoptește încet, confuz iar șoapta lui plutește ușor în noapte rămânând agățată apoi
în ceață ca o vietate firavă în strânsoarea unei pânze de păianjen.

***

Exact în momentul următor șoaptei lui Daniel, radioul din mașină anunță că a doua zi va fi soare. O zi călduroasă și luminoasă pentru acea perioadă a anului. Ana își privește mâinile de ceață destrămându-se și reconstituindu-se, mișcându-se. Să îndrăznească să zâmbească ideii că soarele și lumina lui vor disipa răul care pusese stăpânire pe ea? Sau, fiind acum o femeie de ceață, să se îngrozească că va dispărea și ea odată cu umbrele ceții?

Text poveste: Andra Staicu
Imagine: Unsplash

facebook.com/casadincuvinte

Acest blog este protejat de Legea Drepturilor de Autor. Preluarea pentru uz personal sau comercial a textelor se poate face numai cu acordul scris al autorului și menționarea sursei prin link. 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Website Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: