[1/44 S.U.A.] Recenzie: Toată lumina pe care nu o putem vedea – Anthony Doerr

Oftez și așez ușor pe birou ”Toată lumina pe care nu o putem vedea”. Îmi propusesem să scriu măcar câteva cuvinte despre ea, astăzi. Ceva însă mă blochează, mă încurcă. Un fel de zid de care mă tot lovesc ori de câte ori încerc să apăs tastele negre ale laptopului.

Cartea asta a devenit atât de mult parte din sufletul meu încât îmi este greu să o prezint prin spectrul minții. ”Care îi este acțiunea?”, ”Unde se petrece?” – Nu! Ceva din mine se revoltă la ideea de a prezenta sinopsisul. Pentru mine cartea nu este doar despre ceea ce pare că este.

Valoarea cărții nu stă în faptul că vorbește de Marie-Laure, o fetiță oarbă de origine franceză prinsă în Saint-Malo în timpul bombardamentelor din cel de-al Doilea Război Mondial.

Valoarea nu e dată nici de existența tânărului Werner luptând pentru o Germanie nazistă, chiar dacă luptele lui interioare îmbracă atât de bine narațiunea.

Și, în mod clar, valoarea nu provine nici din povestea cu suspans a diamantului rar pe urma căruia se află colonelul german Von Rumpel.

Valoarea poveștii nu reiese doar din faptele prezentate. Este suma părților sale și încă ceva mai mult.

Puterea e dată de ceva ce se află sub toate acestea, un fel de sevă ce ține toată acțiunea în viață, ce o hrănește și îi dă putere. Sub literele sale descoperi un izvor de conștientizări, de stări, de înțelesuri. O lumină nevăzută hrănește frumusețea acestei cărți.

Responsabil să fie oare limbajul liric, absolut superb al lui Anthony Doerr? Capacitatea sa specială de a te transporta exact acolo, în realitatea înfățișată?

Faptul că Marie-Laure nu vede este magistral folosit pentru a ne vorbi tuturor simțurilor. Te simți copleșit de talentul lui Doerr de a descrie fără a folosi cuvinte derivate din vizual, ci senzații, sunete, mirosuri; un prim element care m-a făcut să mă îndrăgostesc de carte. Simți pe piele cuvintele autorului, îți șuieră în urechi, au gust și câteodată miros a fum.

” E așa o foame de oxigen, încât obiecte mai grele decât pisici de casă sunt târâte în flăcări. Firme de magazine se legănă în țâțâni spre dogoare. Un arbust în ghiveci se rostogolește printre dărâmături și se răstoarnă. Lăstuni goniți de pe hornuri iau foc, se reped ca niște scântei luate de vânt peste ziduri și se sting în mare. Hotel des Abeilles de pe rue de la Crosse devine aproape imponderabil timp de câteva clipe, luat pe sus de un vârtej de flăcări, apoi se prăbușește pe pământ într-o ploaie de bucățele. (…)
Încet, cu recunoștință, lumea se liniștește. De afară se aude un clinchet slab – probabil cioburi de sticlă care cad în stradă. Zgomotul e frumos și totodată straniu, de parcă ar ploua cu pietre prețioase. (…) Casa trosnește, picură, geme. Urmează apoi un zgomot ca de vânt prin iarba înaltă, doar că mai lacom. (…) Ea simte fumul și-și dă seama. Foc.”

*

Capitolele sunt scurte. Majoritatea au doar câte 2-3 pagini și te poartă de la Marie la Werner, de la Werner la Marie. E drept că cei doi se întâlnesc foarte târziu în carte, spre sfârșitul ei și doar pentru puțină vreme, dar sunt atât de legați prin structura narativă creată de autor încât fiecare acțiune a lui Marie-Laure e ca o treaptă pentru următoarea acțiune a lui Werner. Și când citești despre ea te întrebi ce mai face el. Iar când citești despre el ți se face dor să citești despre ea. Cei doi necunoscuți își susțin unul altuia înaintarea în acțiune și am impresia că dacă ai scoate una dintre paginile-capitol ar fi ca și cum ai scoate treapta unei scări care tot urcă până spre momentul întâlnirii celor doi. Dacă ai scoate o pagină, cu următorul pas ai călca în gol.

Asta s-ar putea să te facă să crezi că este vorba despre o carte de dragoste. Nu este, cel puțin nu în sens clasic. Dar conține multe povești pline de iubire.

*

E o carte frumoasă, dar este în același timp și o carte tristă. Tristețea respiră constant undeva în decor, peste ea se scrie. Doerr nu prezintă imagini-șoc ale teribilului masacru din timpul războiului (deși desenează și el câteva scene). Și totuși, chiar dacă nu pune exact camera pe crime și moarte, chiar dacă nu prezintă tranșee și lagăre, războiul își arată foarte puternic umbra.

O tristețe câteodată apăsătoare curge prin venele acestei cărți, de la începutul până la sfârșitul său. Dar este o tristețe atât de frumos îmblânzită de lirismul limbajului și de lumina ce răzbate din sufletele personajelor!

Marie și Werner sunt doar niște copii prinși în mijlocul unui război, abia dacă au 16 ani. Marie-Laure e închisă în casă, izolată, fiindu-i dor de toată ordinea lucrurilor pe care o cunoștea înainte: de Parisul din care fugise, de Muzeul Național de Istorie Naturală în care mergea zilnic cu tatăl său. Visează la tot ceea ce îi crea normalul, la viața ei de dinainte. În schimb, istoria îi cere să uite de copilărie, să fie curajoasă, să aibă răbdare, să fie înțeleaptă. Și nu are de ales decât să accepte provocarea.

“Nu știe de când e captivă în pod și nici măcar dacă e zi sau noapte. Timpul e lunecos – o dată dacă-l scapi din mână, te trezești că nu-l mai prinzi în veci.”

Werner e soldatul neamț. E nazistul. Nu prea îl poți privi așa, nu la început cel puțin. E doar un puști orfan. Tatăl îi moare în mina de cărbune din oraș și știe că aceeași soartă îl așteaptă și pe el. E destinul său scris cu majuscule încă dinainte de a se naște: va lucra în mina de cărbune și își va umple plămânii cu praf, va coborî în întuneric zilnic, și poate, dacă are noroc, va și ieși seara la suprafață. Dar Werner primește un cadou de la soartă; nu e doar un puști german foarte pirpiriu, cu un păr ciudat de alb, este și un mic geniu în tot ceea ce înseamnă aparatura radio. Și asta îi poate salva viața, îi oferă o portiță de scăpare. Sau cel puțin așa crede el când se înscrie la Institutele Naționale Politice de Educație (sau școala de transformat copiii în soldați naziști cu sânge rece).

Suntem morți? strigă el în întuneric. Am murit?

*

Sistemul de îndoctrinare și de robotizare din școala nazistă este prezentat magistral. Eliminarea emoției, abrutizarea și barbarizarea începe prin frică și “canibalizare”. Veriga slabă trebuie să dispară, chiar dacă e acum doar un coleg de clasă ceva mai visător. Șiruri întregi de copii atacă, lovesc, batjocoresc. În numele Fuhrerului.

Ideea alegerilor dificile apare de câteva ori în carte. Deciziile în timpul unui război sunt apăsătoare; busola morală este mai greu de urmat când hotărârea luată îți pune viața în pericol. Pentru Werner, Jutta- surioara lui, devine vocea conștiinței. Știe când greșește pentru că simte că ar dezamăgi-o dacă ar afla, așa că se ascunde de ea și nu îi mai scrie. Pentru Marie, vocea tatălui este lumina care o ghidează chiar și după ce acesta nu mai e cu ea; ori de câte ori e în pericol simte că vocea îi oferă răspunsurile de care avea nevoie și că o protejează.

“Războiul care l-a ucis pe bunicul tău a ucis 16 milioane de oameni. (…) Dacă ai pune morții să mărșăluiască în șir indian, ar trece prin fața ușii noastre timp de unsprezece zile și unsprezece nopți.” -citatul face referire la Primul Război Mondial; cel de-al Doilea Război va avea 60-80 de milioane de victime, mai mult decât orice conflict armat din istoria omenirii.

*

Autorul prezintă în detaliu foamea nazistă pentru a achiziționa toate bunurile din muzeele țărilor invadate. Tablouri, bijuterii, lucruri unice și prețioase. Muzeu după muzeu, casă după casă, furt după furt, un sistem bine pus la punct.

Aflăm astfel despre un diamant misterios și foarte prețios numit Marea de flăcări. Legenda spune că el oferă viață veșnică celui care-l deține. În căutarea sa se află un ofițer german foarte hotărât. Diamantul s-ar putea să fie sau nu la Marie-Laure. Ofițerul e pe urma ei. Povestea diamantului adaugă suspans, un tempo mai rapid, pagini întoarse mai alert și rânduri citite cu sufletul la gură.

*

Cartea este un omagiu adus undelor invizibile care ne traversează zilnic viața, în special radioului. Acesta din urmă leagă toate poveștile din carte și facilitează întâlnirea personajelor. Radioul ilegal reprezintă rezistenta în fața opresiunii. Undele sale devin element de conectare a oamenilor din întreaga lume.

“Și chiar e atât de greu de crezut că sufletele umblă pe aceleași căi? Că (…) iau cerul cu asalt în stoluri precum egretele, precum rândunelele-de-mare, precum graurii?”

*

“- Ce facem, Mutti?
-O, Fredde. Stăm și noi așa. Stăm și ne uităm la noapte.”

“Nu aflăm nimic despre orbire doar închizând ochii. Sub lumea noastră de ceruri, chipuri și clădiri există o lume mai brută, mai veche, o lume în care suprafețele plane dispar și bancuri de sunete înoată prin aer.”

“(…) ea își închipuie lumina poposind pe aripile lor, mângâind fiecare pană în parte.”

“Cineva – probabil Madame – deschide o fereastră, iar aerul strălucitor al mării se revarsă până pe palier, răscolind tot: perdelele lui Etienne, hârtiile lui, praful lui, dorul lui Marie-Laure de tatăl ei.”

“Cineva tușește, altcineva geme. Undeva, dincolo de lacuri, un tren își slobozește șuierul singuratic. Spre răsărit, trenurile se îndreaptă mereu spre răsărit, dincolo de coamele dealurilor.”

Tu ai citit această carte minunată? Eu am iubit-o și o recomand cu mult drag.

Spor la citit și la descoperit,
Andra 🌿

Povestea proiectului 44 de cărți din 44 de țări: AICI

Toată lumina pe care nu o putem vedea – Anthony Doerr, Traducerea din engleză și note Iulia Gorzo, Editura Humanitas Fiction, 2016, 2019

Content writer: Andra Staicu 

Facebook: casadincuvinte
Instagram: casa_din_cuvinte

Acest blog este protejat de Legea Drepturilor de Autor. Preluarea pentru uz personal sau comercial a textelor se poate face numai cu acordul scris al autorului și menționarea sursei prin link. 



Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Website Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: