Dacă nu ai citit cu atenție titlul, aceasta este o întâmplare anapoda cu o pisică și cu cele cinci limbaje ale iubirii de Gary Chapman.
Pentru început, se ia o zi toridă de mijloc de august 2021 (36 de grade, mai precis); se zice ”Doamne ajută!” că totuși povestea e plasată undeva în jurul serii și devine, așadar, mai răcoroasă în grade Celsius; se adaugă apoi ca decor Gradina Botanică din oraș.
Un el și o ea se plimbă agale; vorbesc. Brusc, ea se oprește, se îndepărtează de el, exclamă, dar nu auzim ce. Se mișcă încet, pare că nu vrea să sperie ceva (tu ține camera pe ea, nu o pierde, să înțelegem ce se întâmplă!). Ah! e o pisică. Ea zâmbește, se apleacă, îi vorbește blând și apoi vrea să plece. Patrupeda se întoarce de pe o parte pe alta în felul drăgălaș în care o fac pisicile când vor să fie mângâiate. STOP CADRU
Întrerup aici povestea pentru a spune că întâmplarea e adevărată. Cum se face că știu? Știu pentru că eu sunt ea. Adică ea din poveste sunt chiar eu!
Și dacă tot suntem în pauză artistică, profit de situație și adaug câteva rânduri despre limbajele iubirii menționate în titlu. Dr. Gary Chapman – consilier matrimonial – identifică existența a cinci limbaje ale iubirii (cuvintele de încurajare, timpul petrecut alături de cel drag, cadourile, serviciile și contactul fizic). Fiecare dintre noi are propriul clasament pentru aceste cinci limbaje și ne simțim iubiți și apreciați atunci când gesturile de iubire sunt exprimate în limbajul nostru preferat. Avem tendința de a arăta iubire față de partener în modul în care am dori ca el să își arate iubirea față de noi (adică folosind clasamentul nostru și acordând tratament preferențial anumitor limbaje în detrimentul altora). Ne simțim dezamăgiți apoi când gestul nu este apreciat la ceea ce considerăm noi că ar fi adevărata lui valoare; nu înțelegem că pentru celălalt fapta nu e atât de impresionantă cum ne pare nouă. Celălalt are probabil un limbaj al iubirii diferit de al nostru și apreciază mai mult un alt mod de a i se transmite iubirea.
Asta ar zice, se pare, printre altele, cartea lui Chapman. Eu nu mă pot pronunța, căci nu am citit-o, dar să îi credem pe cuvânt pe cei care zic că au făcut-o, par oameni de treabă.
Să strigăm ”acțiune” acum? Ce zici? Hai să!
ACȚIUNE! (el-ea-Gradina Botanică-pisică)
Ea se uită la pisică și înțelege că pisica vrea sa fie mângâiată; se pare însă că individa ar fi juste un petit peu en garde când vine vorba de microbi sau poate că pisica e juste un petit peu prea murdărică (informația nu e clar confirmată de surse; dar sursele par să confirme în schimb că povestitoarea nu știe limba franceză). Ea se rezumă doar la a vorbi blând patrupedei. I se pare însă că pisica e prea slabă; decide să își arate iubirea hrănind-o.
Nu are nimic de oferit așa că aleargă spre singurul chioșc din gradină, aflat mult mai departe decât și-ar fi dorit. Nu găsește variante din bucătăria pisicească și cumpără un fel de pateuri cu brânză, singura opțiune mai apetisantă. Repede înapoi. Pateurile miros cald și atrăgător. Ah! îi este foame. N-are timp pentru astfel de gânduri însă. Aleargă. Ajunge. Acum fă un PRIM PLAN pe chipul ei plin de groază.
Cucu-bau! Unde e pisica?! Nu mai e pisica!
~.~.~.~
O vedem pe ea cum strigă și caută (și pe el; e și el tot timpul prezent chiar dacă nu e clar specificat). Mai caută iar și mai strigă o vreme. PRIM PLAN din nou, strânge cadrul pe fața ei: se șterge cu dosul mâinii pe fruntea transpirată. Pisica nu mai este.
Decide să verifice porțiuni din ce în ce mai îndepărtate de locul întâlnirii inițiale. Intră prin spații neamenajate, se luptă cu crengi ce vor să o plesnească peste față, cu țânțari negri și foarte pișcători, cu insecte neidentificate care îi confundă glezna cu poligonul de trageri și îi capsează piciorul de nu mai puțin de cinci ori (stai să mă mai scarpin o dată, că m-au năpădit amintirile).
Caută și iar caută. Căldură dogoritoare, foame. Se așază dezamăgită pe o bancă și inspiră fără să vrea mirosul delicios al pateurilor. Pe punga de hârtie au desenat o pata lunguiață de grăsime. Parcă ar aduce cu cineva, dar nu-mi amintesc cu cine.
– Dacă tot nu ai găsit pisica – zice pata de grăsime după ce prinde chip – și tot îți este atât de foame, poate că, doar ca idee așa, zic, poate că ai putea să mănânci tu pate….
– NU! strigă cu putere îngerul cel bun din mintea ei (mai că îi sparge timpanul), iar ea sare brusc în picioare.
Nu poate renunța, e într-o misiune: pisica are nevoie de mâncare. Caută și caută. Strigă și iar strigă (v-ați prins deja cum stă treaba cu partea asta). El se uită la ceas. O anunță că mai e puțin și grădina se închide.
Ea, debusolată, dezamăgită, recurge la o ultimă variantă. E surprinsă că nu s-a gândit la asta până acum: intuiția! Câteodată, atunci când reușește să își liniștească suficient de mult mintea, intuiția chiar funcționează. Închide ochii pentru câteva secunde și încearcă să se calmeze. Inspiră și expiră de două-trei ori și pac: vede cu ochii minții un loc! E aproape de locul întâlnirii inițiale. Se duce acolo. Se așează pe bancă. Așteaptă. Nimic. Oftează și se ridică să plece când nu departe vede… pisica! Pisica!
~.~.~.~.~
Se ridică bucuroasă și o strigă. Nimic! Trebuie să fugă. Iarăși? (Completare regizorală: înaintea întâlnirii de gradul trei ea se plimba deja de câteva ore prin grădină.) Își dă seama însă că aleargă deja, aleargă spre pisică.
SLOW MOTION acum cu ea alergând zâmbitoare; schimbă cadrul pe pisică, merge liniștită și complet nepăsătoare. Pisica virează la dreapta. Când pierde patrupedul din câmpul vizual, apropie imaginea pe ochii eroinei, mari și speriați. Aleargă și mai repede; e aproape acum; strigă. Pisica se oprește, observă mâncarea, se întoarce din drum.
Eroină în al nouălea cer, victorie!
Fundal sonor: harpă, happy-endingul e aproape.
Scoate pateurile din punga de hârtie, le rupe la mijloc ca pisica să simtă mai bine brânza și le întinde cu sufletul vibrând iubire, zahăr pudră și-un norișor (din cel pufos, da). Nasul pisicii se întinde în aer.
~.~.~.~.~
Să adăugăm acum un sunet ascuțit de disc zgâriat (nici chiar așa de tare, scade volumul, să nu ne sară inima!). Pisica miroase cu dispreț mâncarea, își întoarce posteriorul și pleacă nervoasă pe calea din care proasta asta umană a întors-o. ”Umana” vrea să transmită cititorului că nu exagerează pentru efect artistic. E sigură că mâța a înjurat-o, ba chiar ca la ușa cortului. A fost cea mai expresivă și cea mai clară înjurătură pe care a primit-o vreodată din partea unui animal nemulțumit.
Surprinsă, nu știe cum sa proceseze informația. Îi vine să plângă? Ba nu, îi vine să râdă! Se consolează concluzionând că tabloul ”pisică refuzând mâncarea” e un lucru bun. Până la urmă asta își dorise, ca pisica să nu fie înfometată. Ei bine, nu era!
Privește în urma felinei care se îndepărtează tacticos din ce în ce mai mult lăsând eroina acestei povești cu fapta bună neîmplinită.
Pisica se apropie de banca unde vorbesc o altă ea și un alt el.
Pisica e mângâiată de ”altă ea”.
Pisica se învârte mulțumită, se răsucește fericită și se așază la picioarele lor.
Eroina noastră privește în tot acest timp scena de una singură, abandonată undeva în depărtare. Lasă pateurile într-un colț și se îndreaptă confuză spre ieșirea grădinii. FINAL CUT
~.~.~.~.~
MORALA: cele cinci limbaje ale iubirii, dar cu pisici.
(Dacă știi engleză și vrei să afli ce limbaj al iubirii este mai important pentru tine, AICI găsești un scurt test de pe siteul cărții lui Chapman.)
Acesta a fost povestea mea anapoda. Menționez că până să ajungă acasă ea se amuza deja de întâmplare și a stat ceva timp să îi analizeze tâlcul și rostul până când și-a amintit să-și ducă degetul la tâmplă și cele cinci limbaje ale iubirii, despre care citise cândva pe internet, s-au revelat și s-a făcut lumină.
The (happy) end
Cu drag,
Andra❤
Content writer: Andra Staicu Foto credit: unspash.com Facebook: Casa din cuvinte Instagram: @casa_din_cuvinte Acest blog este protejat de Legea Drepturilor de Autor. Preluarea pentru uz personal sau comercial a textelor se poate face numai cu acordul scris al autorului și menționarea sursei prin link.
Casa din cuvinte 
Leave a Reply