Îi crescuseră aripi sidefii și ușoare. Se uită mirată la ele și uită să respire. Pe mâini îi apăruseră zâmbete de copii. Când încercă să coboare din pat se împiedică; fluturi de zăpadă îi formau acum picioarele.
– Plutesc!
Își simți trupul din lapte dulce și capul din sare de mare. Alge atârnau de jur împrejur. Le prinse cu un clips de păr și clipi scurt privindu-se în oglindă.
– Probabil un vis frumos! Dacă ar fi un coșmar n-ar apărea fluturi albi și zâmbete de copii, gândi ea. Visele frumoase sunt întotdeauna mult prea scurte – își zise cu tristețe – și decise să se bucure de noua ei înfățișare.
Învăluită în râurile de lapte dulce și cald, inima începu să strălucească. A licurici de foc. Zâmbi și se gândi că inima ei ar trebui să semene mai degrabă a cremă de ciocolată și a obraji îmbujorați.
– Probabil e un vis în care nu pot să-mi aleg eu sortimentul – râse cu veselie și începu apoi să fredoneze o oarecare melodie.
Deschise fereastra să intre soarele, dar află că el fugise să caute… Ce să caute? întrebă contrariată de răspuns. Ciuperci, i se spuse din nou! Din cele roșii cu buline albe. Dar se întoarce repede!
– Vai! Sunt frumoase, dar sunt toxice. Ce idei mai are și soarele ăsta câteodată! Stăpânește peste zări și peste mări și toată lumea îl iubește; dar pentru el nu pare a fi de-ajuns. Ce vrea să demonstreze? Nu știe că nu-i poate mulțumi pe toți?
Se întristă văzând cum trecea cu vederea iubirea celor care țineau la el. Și pentru ce? Pentru ceata ciupercilor? Ele n-o să-l aprecieze nicicând cu adevărat. Dacă soarele credea că putea deveni popular și în ținutul întunecat al ciupercilor otrăvitoare, ei bine, se înșela amarnic.
Lăsați singuri, norii se îmbrânceau de zor și râdeau zgomotos.
-Stați liniștiți, le strigă. Nu fiți obraznici!
Ei se opriră pentru câteva secunde să se uite la ea mirați și apoi își continuară nestingheriți joaca.
Cu zgomotul dulce al râsului lor pus pe șotii, coborî în grădina ei cu flori rogvaigv și descoperi că apăruse din senin un întreg lan de floarea-soarelui. Una dintre flori, cea mai mare, susținea chiar că ea ar ține locul soarelui cât el este plecat. Își dorise dintotdeauna să fie soare, era dorința ei cea mare.
– Se vede clar că nu poate fi soare – gândi – dar decise să nu spună nimic florii. Ce rost avea să-i strice bucuria? Era o floare așa frumoasă! Ce păcat că ea nu vedea asta și-și irosea timpul visând să fie altcineva.
Înaintă cu greu prin lanul înalt cu spice și ajunse în cele din urmă la râu. N-o uimi să descopere că-n el lucea o apă fermecată; era acum un râu din idei și dorințe.
Nu o surprinsă, dar se întrebă totuși dacă visul avea un rost. Poate că trebuia să înțeleagă ceva anume din jocul lui dumnezeiesc cu forme și sensuri. Dar cum avea să deslușească ea ceva așa nemărginit precum structura lumii viselor? Irosea timp dacă încerca, era ceva ce mintea nu putea îmblânzi.
Nu mai bine îmbrățișa ea clipa prezentă? gândi. La urma urmei, poate asta i se și cerea: să aibă încredere în vis. Descoperi că avea; nu îi era frică de ce urma să îi apară în cale. Se va descurca, sau măcar va încerca, va face tot ce putea ea mai bine.
Ridică de jos o frunză mare, închise ochii și șopti o dorință. Cu o codiță de cireașă legă apoi frunza la capete, dorința căpătând astfel o casă. Îngenunche, întinse mâna până atinse râul rece și lasă frunza să plutească repede la vale.
O privi cum înaintează ca o bărcuță cutremurată de valuri până când o pierdu din priviri. Înțelese că din acel moment trebuia să creadă că râul o va purta cu grijă spre împlinire. Așa că oferi râului încrederea ei. Câteodată asta e tot ce poți face. Să ai încredere. Încredere în tine. Încredere în dorință. Încredere în râu.
Și ea acum avea.
Cu drag,
Andra❤
Content writer: Andra Staicu Photo by Johannes Plenio on Unsplash Facebook: Casa din cuvinte Instagram: @casa_din_cuvinte Acest blog este protejat de Legea Drepturilor de Autor. Preluarea pentru uz personal sau comercial a textelor se poate face numai cu acordul scris al autorului și menționarea sursei prin link.
Casa din cuvinte 
Leave a Reply