”Dimineți în Jenin” este o carte dură, cu un impact emoțional puternic. Povestea șocantă și controversată mi-a creat o stare de confuzie care a continuat câteva zile bune după terminarea lecturii.
🗝DESPRE CARTE ȘI DESPRE AUTOARE
Autoarea – Susan Abulhawa – s-a născut în Palestina și este scriitoare și activistă pentru drepturile omului. Este, de asemenea, fondatoarea asociației Playgrounds for Palestine, o organizație care apără drepturile copiilor palestinieni. În prezent trăiește în Statele Unite ale Americii.
Cartea vorbește despre războiul israeliano-palestinian, dintr-o perspectivă diferită, mai puțin mediatizată.
Într-un interviu cu Abdullah Khan, autoarea declara că, parafrazez, versiunea arabă a războiului nu a fost ascultată cu adevărat până acum pentru că oamenii din spatele creării Israelului își au originile în Vest. Din acest motiv, ei au fost mult mai ușor înțeleși cultural și lingvistic și și-au putut spune povestea în nuanțele culturii vestice. Palestina, țară estică, ce vorbește predominant araba și-a limitat vocea și ecoul doar în spațiul țărilor arabe.
Peste toate acestea, vina resimțită în Vest pentru tragedia Holocaustului a fost atât de puternică încât puțini au mai putut să privească sioniștii altfel decât ca pe niște victime. De aceea, Palestina nu a fost capabilă să contracareze propaganda Israelului. În țările vestice povestea predominantă a rămas aceea că s-a ales doar un “pământ fără oameni, pentru niște oameni fără pământ.”
Unde să se ducă evreii după Holocaust? Cine să fie sacrificat pentru a le oferi victimelor o casă? Cum să se revanșeze lumea față de ei și de inimaginabila lor tragedie? Cum a apărut statul Israel?
Cartea pune în scenă perspectiva palestiniană a conflictului israeliano-palestinian, prin intermediul poveștii unor oameni simpli ce se trezesc brusc captivi în mijlocul unei istorii necruțătoare.
“Cu toate că personajele din această carte sunt imaginare, Palestina nu este, cum nu sunt imaginare nici evenimentele istorice și datele din această poveste.”
🗝IMPRESII ȘI IDEEI
Intro-ul în acțiune este idilic, viața este frumoasă și firească. Apoi, dintr-o dată, acțiunea se precipită. Peste liniștea și pacea cotidiană apasă schimbarea. Oamenii se trezesc brusc și dureros într-un coșmar fără ieșire – aruncați din casele lor, umiliți, uciși.
Tensiunea crește progresiv în intensitate odată cu apariția noilor generații și a agravării conflictului (culminând cu impactul cutremurător al scenelor din tabăra de refugiați de la Sabra și Shatila, un măcel de o cruzime și teroare devastatoare). Odată cu înaintarea narațiunii, acțiunea devine din ce în ce mai dură, imaginile din ce în ce mai șocante, durerea personajelor din ce în ce mai intensă.
Povestea se întinde pe mai multe generații (1941-2002) și se conturează prin perspectiva mai multor personaje și a mai multor voci.
De remarcat omagiul nostalgic adus limbii și culturii arabe; autoarea îmbracă amintirile într-o aură blândă ca de vis și ne prezintă cu drag poezii, cântece și scrieri arabe sau ne vorbește despre bogăția limbajului și a formulelor de adresare.
Câteva dintre poveștile, ideile și temele din această carte sunt:
🌾doi frați despărțiți de mici, cresc în tabere diferite ale războiului, unul fiind crescut de palestinieni și celălalt de evrei și apoi se întâlnesc în mijlocul conflictului;
🌾viața în orfelinat; viața ca refugiat; viața ca emigrant;
🌾terorism; pierdere și durere; dezumanizare;
🌾modul neechidistant în care sunt prezentate la nivel mondial realitățile războiului – cum atrocitățile și masacrarea civililor palestinieni par trecute cu vederea de marile puteri; teroare și cruzime vs. nepăsare (lumea care își vede liniștită de micile ei probleme cotidiene, într-o dulce ignoranță).
Lectura îți pătrunde în suflet și în minte, îți intră pe sub piele și îți ridică tot felul de întrebări legate de condiția umană în general și de conflictele armate în particular.
Indiferent unde se află adevărul, prețul în vieți umane este uriaș de ambele părți și durerea la fel.
“Mi-a telefonat Yousef, urlând. Urlând.
Chiar și prin firele telefonice, în glasul lui era atâta durere, încât zguduia cerul. Chiar și acum, când merg pe afară, îi aud durerea mai puternică decât vuietul vântului. (…) Sub picioarele mele pământul se cutremura sub hohotele lui de plâns și aveam senzația că intensitatea durerii lui va rupe și soarele în bucăți. Arunca cu tot ce-i pica sub mână și eu, în Pensylvannia, tresăream auzind zgomotul de sticlă spartă la celalalt capăt al lumii.(…) Blestema Israelul, pe americani, pe Ronald Reagan, pe Arafat și lumea întreagă, fără să cruțe niciun zeu și niciun demon. (…) În spatele vocii lui auzeam urletul tăcut al mâniei care creștea în el, materia brută a disperării și furiei închegându-se și preschimbându-se în hotărâre. A jurat să se răzbune, să le taie gâturile ca porcilor.
S-a dat cu capul de perete fără să-i pese de durere, ținând receptorul la ureche și blestemând. Și plângând plânsetul unui suflet care moare. Violența durerii l-a rupt în bucăți. Yousef era distrus și nimic nu l-ar mai fi putut vindeca. (…)
Legătura s-a întrerupt. Am rămas nemișcată, revoltată de înșelătoria pusă la cale de soartă. (…) Am ieșit iar din casa călcând pe frunzele care foșneau sub tălpile mele. (…) Mi-am scos pantofii, șosetele și puloverul. Ca să-mi înghețe mai abitir inima. Și mă închipuiam urlând la oamenii de pe stradă, care-și vedeau mai departe de vieților lor de americani. Zece cvartale mai încolo, la Rittenhouse Square, m-am prăbușit din picioare și, după cum mi s-a spus, m-am agățat de o femeie, rugând-o să-mi spună ce găsise așa de amuzant pe lume de râdea în clipa aceea împreună cu prietena ei, așezate amândouă pe o bancă în parc.”
🗝CONCLUZII
Pe mine cartea m-a făcut să mă întreb:
🌾Cine suntem noi, oamenii, și cât de cruzi putem să fim? Ce mai înseamnă de fapt termenul “uman” când descoperim că suntem capabili să provocăm atâta suferință celor din jur, că nu ne dăm în lături de la atrocități, că suntem capabili să torturăm, să umilim, că parcă avem în noi o cruzime pe care nu o întâlnim la nicio altă specie? Că putem face rău și simți plăcere, căci ne oferă un sentiment de putere, de control, de răzbunare asupra celorlalți.
🌾Cât de ușor trasăm bariera între noi și ceilalți, cei pe care îi încadram în categoria “dușman”. Și cum parcă brusc, doar adăugând acest termen, ne este mult mai ușor sa îi lovim, să îi urâm, să îi chinuim, să îi ucidem fără regrete; dezumanizăm, poate chiar demonizăm. Și atunci când dezumanizezi pe cineva, adică nu mai vrei să vezi omul din el, poți să îți justifici multe.
🌾Mai este victima, victimă când ea devine călău? Atunci când sufletul este complet înecat în durere, când nu mai reușește să găsească nicio portiță luminoasă de scăpare, singura manieră de supraviețuire pare că devine întunericul; singurul antidot al neputinței și terorii personale devine puterea dată de ură și violență. Și te îmbeți de puterea absolută de a te juca cu viața cuiva după bunul tău plac. Acum, în sfârșit ești tu cel care poate provoca durerea și după câte ai îndurat nu te sfiești să o folosești. Răzbunare. Pentru tot răul ce ți-a fost făcut în trecut, pentru toată durerea închisă în tine. Și cu cât e mai mare, cu atât lovești mai tare.
🌾În ce condiții băiețelul inocent, cu zâmbetul luminos, chiar cel pe care îl vezi acum alergând vesel după minge, ar putea deveni călăul sau (sin)ucigașul terorist? În ce condiții am putea noi deveni? Înțelegem oare ce înseamnă contextul abrutizant al uciderii sângeroase a întregii familii sub proprii ochi, al terorii zilnice fără pauze și fără scăpare, al umilințelor și bătăilor nesfârșite? Ce am face dacă am trăi cu o pușcă înfiptă în piept la fiecare mișcare, cu un bocanc primit în burtă doar pentru că celălalt poate, cu moarte și nesiguranță pretutindeni, la limita subzistenței, fără posibilitatea de a scăpa din acest infern?
🌾Când se oprește cercul vicios “dinte pentru dinte”? Cât de mult se mai transmite în timp această traumă? Câte generații o să se simtă justificate să ucidă pentru moartea fraților, copiilor și părinților lor? Iar ucigând în numele durerii lor să ofere celorlalți justificarea necesară pentru a se simți și ei la rândul lor îndreptățiți să își răzbune propria durere și propriile morți. Și așa la nesfârșit. Victima și abuzatorul încep să se confunde, încep să fie unul și același, joacă ambele roluri. Cine, cum și când ar putea să pună punct lanțului de durere transmis pe mai departe?
Dură, tensionată, intensă, o lectură care te cutremură și care te schimbă.
*
Pe data viitoare, indiferent ce regiune a globului ne va găzdui și ne va spune o parte din poveștile sale.
Spor la citit și la descoperit!
Cu drag,
Andra 🌿
Diminți în Jenin, Susan Abulhawa, traducerea din limba engleză și note de Irina Bojin, Editura Polirom, 2017
Povestea proiectului 44 de cărți din 44 de țări o poți citi AICI
Content writer: Andra Staicu Facebook: casadincuvinte Instagram: casa_din_cuvinte Acest blog este protejat de Legea Drepturilor de Autor. Preluarea pentru uz personal sau comercial a textelor se poate face numai cu acordul scris al autorului și menționarea sursei prin link.
Casa din cuvinte 
Leave a Reply