5/44 Chile. Dansul Victoriei – Antonio Skármeta

Mintea parcă îmi e topită de căldură când scriu rândurile astea. Aerul e lipicios și greu respirabil, iar camera mă-nbrățișează sufocant și strâns. Șterg ce scriu și cuvintele nu își găsesc locul, se împiedică unul de altul și scot la iveală fraze butucănoase. Toropeala ultimelor zile de vară îmi ucide concentrarea. Sau poate sentimentul de confuzie pe care-l am cu privire la această carte. ”Ambele, probabil” îmi spun ridicând privirea încordată spre tavan. Broboane de sudoare îmi sărută fruntea și le șterg repede cu dosul palmei.

Mă străduiesc să merg înainte, să ignor disconfortul, să îmblânzesc cuvintele. Ele însă nu vor să se lase prinse și fug de mine grăbite doar pentru a se topi apoi fierbinți, împrăștiindu-se fără suflu peste tastatură.

*

Antonio Skármeta, autor chilian apreciat la nivel internațional, a scris și a predat atât în Chile cât și în America, iar cărțile sale au fost apreciate, premiate și ecranizate. Cea mai renumită scriere a sa, Poștașul lui Neruda, a fost ecranizată de două ori, a primit o mulțime de premii și este best-seller internațional.

Pentru locuitorii din Chile, luna septembrie 1973 poartă în amintire lovitura de stat a generalului Augusto Pinochet. Conducerea democrată a președintelui socialist Salvador Allende ia astfel sfârșit, iar acesta se sinucide. Regimul militar dictatorial al lui Pinochet nu agreează nicio altă opinie politică. Fiind un susținător al lui Allende, Antonio Skarmeta nu mai este în siguranță. Ca să scape cu viață, scriitorul e nevoit să se refugieze în Germania. Se va întoarce ulterior în țară unde locuiește în prezent alături de cea de-a doua sa soție.

Cartea de față, Dansul Victoriei, a primit Premiul Planeta 2003. O informație interesantă: premiul literar spaniol este cel mai consistent din lume din punct de vedere material, depășit doar de Nobelul pentru Literatură.

Acestea fiind spuse, hai să pornim în prezentarea cărții. Din primele rânduri aflăm că:

” De ziua Sfântului Antonio de Padova, pe 13 iunie, președintele a acordat amnistie tuturor deținuților care nu au fost condamnați pentru fapte grave.”

Ca urmare a acestei amnistii este eliberat Angel Santiago, un frumos tânăr de 20 de ani, închis de câțiva ani pentru o ilegalitate înfăptuită mai mult din nesăbuința vârstei: Santiago iubea caii așa că furase unul.

Va profita de acestă amnistie și Nico Vergara Grey, deținut model, sofisticat și de modă veche, renumit în Chile pentru eleganța spargerilor sale de seifuri, a jafurilor fără victime și a încăpățânării de a nu-și turna complicele (deși ar fi putut profita de o reducere a sentinței).

Tot ce își dorește Vergara Grey este să renunțe definitiv la vechile sale obiceiuri ilegale și să se întoarcă la soția și fiul său – ambii înstrăinați de el. Angel Santiago însă are alte planuri și ele îl vizează și pe Vergara Grey! Prima dată, își zice tânărul, îl va ucide pe comandantul închisorii care îl violase împreună cu cei mai înrăiți deținuți, mutilându-i corpul, dar mai ales sufletul. Apoi va da Marea Lovitură și va face rost de mulți bani, iar pentru asta are nevoie să îl găsească pe vestitul Vergara Grey.

Planurile tânărului pot fi însă date peste cap de mai multe piese mișcătoare: Vergara Grey și refuzul lui de a mai intra in joc; Rigoberto Marin – criminalul trimis de comandantul închisorii pe urmele lui Santiago pentru a-l ucide (căci știe că tânărul va vrea să se răzbune). Și Victoria Ponce – o fată de 17 ani născută orfană de tată și puternic marcată de uciderea acestuia din motive politice.

Victoria și Santiago se întâlnesc chiar în prima zi de libertate a tânărului. Cei doi se îndrăgostesc, iar Santiago va face tot posibilul să o salveze pe fată din brațele depresiei. Singura salvare pare baletul, căci doar prin dans ea știe cum să existe și cum să se exprime. Victoria visează să danseze pe scena Teatrului Municipal. Deși sunt amândoi foarte săraci, iar visul intangibil, Santiago nu încetează să o încurajeze și să o ajute.

~ Va ajunge Victoria să danseze pe scena dorită? Se va salva ea?
~ Se va îndupleca Vergara Gray să îl ajute pe Santiago să dea Marea Lovitură? Va ajunge înapoi în brațele soției sale?
~ Va scăpa Santiago de ucigașul care e pe urmele lui? Îl va ucide el pe comandantul închisorii?
Toate acestea rămân întrebări la care urmează să răspundă lectura.

Cartea mă prinde și mi se pare bună, nu mă deranjează nepotrivirea subiectului cu gusturile mele. Stilul este realist și fără îndulcituri literare, dar mă face sa pătrund în poveste: văd cu ochii minții, simt atmosfera.
Vreme de peste 100 de pagini (din 300 +) citesc cu mult interes și las cartea din mână doar o singură dată, doar pentru a continua cu și mai mult aplomb a doua zi.

La un moment dat acțiunea începe să treneze, stilul se schimbă, parcă scriitura nu mai curge așa lin și treptat simt că îmi pierd din interes. Ceva nu mai merge. Vreau mult să regăsesc scânteia, dar nu mai reușesc. Îmi pierd conexiunea cu acțiunea și personajele tocmai în momentul în care ar fi trebuit să citesc cu sufletul la gură. Cât timp eroii au gravitat unul în jurul celuilalt și s-au căutat, s-au întâlnit, s-au cunoscut am fost atrasă. Ceva se schimbă după aducerea lor împreună și lectura nu mai reușește să mă țină prezentă. Prea multe întâmplări, o aglomerare de personaje care până atunci fuseseră abia schițate, o ușoară doză de neverosimil și o împrăștiere a firelor narative în prea multe direcții. Asta spun gusturile mele; premiul Planeta primit și parte din părerile unor cititori (nu ale tuturor însă) par să mă contrazică.

Mai mult decât povestea în sine, mi-a plăcut fundalul pe care aceasta se desfășoară. M-a atras faptul ca mi-am putut creiona o imagine destul de vie și de clară a unui Chile de tranziție (aflat la câțiva ani după regimul Pinochet). Foarte bine zugrăvită sărăcia, criza, oamenii și forfota orașului Santiago. Case de șomaj, poluare, sărăcie, delicvenți, pornografie, amintiri ale cadavrelor celor uciși politic plutind pe râul din oraș. Într-adevăr, e doar un fundal, dar a fost aspectul cu care am rezonat cel mai puternic, care m-a atras și care m-a intrigat să aflu mai multe. Am citit astfel câteva articole despre regimul militar al dictatorului Pinochet (în funcție între 1973-1990). Vă îndemn să căutați acest subiect. Case ale torturii, un număr impresionant de morți și de dispăruți plus ajutor primit din partea SUA, care își urmărea propriile interese economice prin intermediul lui Pinochet.
Conștientizez înaintând cu acest Proiect (citesc în paralel și o carte din Africa de Sud și una din Cambodgia) cât de multe atrocități există doar la un pas în spatele nostru. Ele încă ne suflă în ceafă căci au avut loc în timpul vieții noastre sau cu puțini ani înainte de a ne naște. Cred că știm prea puține despre ele.

În altă ordine de idei, de menționat faptul că lectura nu este potrivită decât pentru 18+. Multe scene de sex, pornografie și o exprimare foarte realistă, fără niciun fel de ocoliș sau îmblânzire. Scenele sunt prezentate destul de murdar și fără perdea. Inițial am considerat că fac parte din realismul situației. Vorbim până la urmă de lumea unor foști deținuți, într-un oraș aflat în criză, cu rata șomajului în floare. Scenele, mi-am zis, sunt gândite să accentueze și să adauge realism, să completeze o imagine de ansamblu sumbră; o lume decăzută din grație. Ele continuă însă cam insistent chiar și după ce mesajul a fost transmis.

Pe lângă scriitura realistă, cartea are inserate și momente lirice, filosofice, introspective. O tristețe și chiar o anume delicatețe răsar firave câteodată. În toată această lume dură sclipesc uneori trăiri și înțelegeri profunde ale vieții. Răni care parcă se vor vindecate, vise care se vor împlinite. O nevoie de iubire și de salvare, o căutare a sensului și a căilor.

Ce își doresc eroii cărții ?
~ Să își exprime durerea și să își găsească sensul prin dans;
~ Să trăiască alături de fata iubită, undeva la țară printre râuri și câmpuri și cer, savurând dragostea pentru libertate și pentru cai;
~ Să recâștige dragostea soției și să se reîntoarcă la familie.
Toate acestea sunt doar vise, doar năzuințe spre Iubirea care ar putea vindeca totul.

“Cu cât albastrul e mai profund, cu atât oamenii sunt mai atrași de infinit și tind spre puritate și intangibil.” – Vasili Kandinsky

Motto-ul cărții

În ciuda faptului ca Dansul Victoriei nu va deveni una din lecturile mele preferate, rămân totuși curioasă de Poștașul lui Neruda, cartea cea mai bine primită a autorului și am adăugat-o în wishlist.

Dacă ați citit Dansul Victoriei spuneți-mi vă rog și perspectiva voastră asupra ei. Sunt elemente de profunzime care mie mi-au scăpat?

Pe curând,
Andra 🌸

Dansul Victoriei, Antonio Skármeta, traducere Alexandra Zachia, Editura RAO, 2011

Text: Andra Staicu / Instagram: casa_din_cuvinte

Acest blog este protejat de Legea Drepturilor de Autor. Preluarea pentru uz personal sau comercial a textelor se poate face numai cu acordul scris al autorului și menționarea sursei prin link. 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Website Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: