Continuăm astăzi proiectul 44 de cărți din 44 de țări. Ne oprim pe meleagurile Africii de Nord, în Maroc, pentru a afla povestea misterioasă a copilului de nisip.
*
În Marocul anilor ’50, într-o piață publică, un povestitor stradal își fascinează audiența cu o poveste ca niciuna auzită până atunci. Imaginea e lirică, fermecătoare, aproape magică.
“Eu nu spun povești doar ca să treacă timpul. Poveștile vin la mine, găsesc în mine adăpost și mă transformă. Am nevoie să mi le scot din trup ca să golesc compartimentele prea pline și să găzduiesc noi povești. Am nevoie de voi. Mă întovărășesc cu voi în strădania mea.”
Povestitorii stradali fac parte din tradiția Marocului. Prin cuvinte meșteșugite ei transmiteau imagini care prindeau viață. Modul în care era spusă întâmplarea, rostirea cuvintelor devenea o experiență în sine, o formă de artă, un joc de rol care fascina și transporta audiența. Poveștile arabe sunt recunoscute pentru puterea lor de a captiva. Atrași de istorisiri, învățături și lecții de viață oamenii se strângeau în număr mare în piețele publice. Generație după generație, poveștile se îmbogățeau și mergeau mai departe. Din păcate, astăzi obiceiul este pe cale de dispariție; dispar povestitorii și odată cu ei și magicele povești de viață pline de înțelepciune ascunsă.
*
Să ne întoarcem însă la ”Copilul de nisip” și la piața publică de unde se înfiripă povestea la care suntem martori; este povestea celei de-a opta fiice a unui cuplu islamic fără moștenitori băieți.
Înainte, șapte nașteri atrăseseră furia tatălui, doar fete. Când i se naște însă cea de-a opta fiică, disperarea îl face să pună la cale un plan straniu și dur: copila este prezentată lumii, botezată și crescută drept băiat. Doar tatăl și mama știu că Ahmed nu este doar un nume de botez ci și numele închisorii în care sunt prinse sufletul și identitatea fetei. Romanul este inspirat dintr-un fapt real.
Premisa cărții se bazează pe o idee greu de digerat: copii care se nasc băieți sunt implicit mai valoroși decât cei care se nasc fete. Povestea aduce de multe ori în prim-plan poziția femeii în cultura islamică și face o critică a rolurilor de gen în Marocul post colonial: privilegii pentru bărbați și lucruri de îndurat pentru femei.
Crescută ca băiat, Ahmed capătă puteri și privilegii la care nicio femeie din societatea timpului nu ar fi putut visa; privilegii la care, odată căpătate, nu dorește să renunțe. În același timp, ele singure nu reușesc să compenseze pierderea identității și astfel dezintegrarea emoțională este aproape.
“Îmi permite să am privilegii pe care altminteri nu le- aș fi cunoscut niciodată. Îmi deschide anumite uși și asta îmi place, chiar dacă apoi mă închide într-o cușcă de sticlă. Uneori mă sufoc în somn. Mă înec cu propria salivă. Mă agăț de pământul în mișcare. Mă apropii astfel de neant.”
“Am datoria și dreptul să veghez asupra voastră. Îmi datorați supunere și respect. N-are rost să vă aduc aminte că prețuiesc ordinea și că, dacă la noi femeia este inferioară bărbatului, asta nu se întâmplă pentru că a vrut Domnul sau pentru că așa a hotărât Profetul, ci pentru că ea acceptă această soartă. Așa că îndurați și trăiți în tăcere!”
Povestea devine una de o singurătate dureroasă. Minciuna roade fără speranță viața personajului. A trebuit, de la o vârstă fragedă, să își apere cu stoicism secretul. Nu i-a fost permis și ulterior nu își va permite sieși să se apropie de nimeni, nici fizic, nici sufletește. Suntem martorii unei traume adânci. Impactul crește odată cu înaintarea în vârstă și ieșirea din copilărie. Scindarea eului creează în conștiința personajului o disonanță ce devine extrem de greu de îndurat. Pierderea identității atrage după sine o sfâșiere.
”Cum să vă răspund, dacă nu m-am regăsit încă și nu cunosc decât emoții inversate, venind dintr-un corp trădat, redus la un adăpost gol, fără suflet?”
O poveste în ramă (poveste în poveste) învăluită în mister. Cu o structura ermetică, labirintică a narațiunii, stilul pare aproape un experiment. Limbajul și imaginile devin abstracte, atmosfera halucinantă. Povestea se construiește pentru ca mai apoi, ca la un semnal, să se destrame într-o mulțime de perspective și posibilități care îl lasă pe cititor confuz. Apar mai mulți povestitori, mai multe variante ale poveștii, interpretări diferite. Ești invitat să decizi ce vrei să crezi și ce nu. Încerci să pui laolaltă piesele deși ai senzația sâcâitoare că parte din ele lipsesc.
Stilul este liric. Fraza începe misterios, te atrage, însă, pe parcurs, parcă își pierde din putere. Crezi că vrea să te ducă într-o direcție, dar nu o face. Povestea începe să se clădească și apoi se destramă, se pierde. Ai zice că scriitorul a urmărit identitatea în destrămare a personajului și a aplicat rețeta scriiturii însăși: atât la nivelul scrierii de frază (micro), cât și la nivelul întregii povești (macro). Înțelesurile îți scapă printre degete precum nisipul. Ai senzația că poate între rânduri sunt ascunse lucruri pe care nu ai reușit să le descoperi.
Un roman cu o poveste greu de elucidat care începe să se clădească doar pentru ca apoi să se destrame. Dacă ai citit cartea sunt foarte curioasă ce impresie ți-a lăsat!
“M-am rupt dinadins de lume. M-am exclus singur din familie, din societate și din corpul care m-a găzduit atâta vreme.”
“Ar trebui să putem purta două chipuri în viață…ar fi bine să avem măcar unul de schimb… Sau, și mai bine, să nu avem chip deloc.”
Copilul de nisip, Tahar Ben Jelloun, traducerea din limba franceză: Mihaela Stan, Editura Nemira, 2020
Spor la citit și la descoperit,
Andra🌿
Content writer: Andra Staicu Facebook: Casa din cuvinte Instagram: @casa_din_cuvinte Acest blog este protejat de Legea Drepturilor de Autor. Preluarea pentru uz personal sau comercial a textelor se poate face numai cu acordul scris al autorului și menționarea sursei prin link.
Casa din cuvinte 
Leave a Reply