[11/44 Maroc] Recenzie: Copilul de nisip – Tahar Ben Jelloun

Am lăsat la o parte non-ficțiunea pe care m-am concentrat în ultima vreme și astăzi continuăm proiectul 44 de cărți din 44 de țări. Ne oprim pe meleagurile Africii de Nord, în Maroc, pentru a afla povestea misterioasă a copilului de nisip.

*

În Marocul anilor ’50, într-o piață publică, un povestitor stradal își fascinează audiența cu o poveste ca niciuna auzită până atunci. Imaginea e lirică, fermecătoare, aproape magică.

“Eu nu spun povești doar ca să treacă timpul. Poveștile vin la mine, găsesc în mine adăpost și mă transformă. Am nevoie să mi le scot din trup ca să golesc compartimentele prea pline și să găzduiesc noi povești. Am nevoie de voi. Mă întovărășesc cu voi în strădania mea.”

Povestitorii stradali fac parte de multă vreme din tradiția Marocului. Ei aleg și transmit, prin cuvânt meșteșugit, povești care știu să devină vii și să vorbească ascultătorului. Rostirea cuvintelor este o experiență în sine, o formă de artă, un joc de rol care fascinează și transportă audiența. Poveștile arabe sunt, de altfel, recunoscute pentru capacitatea lor de a captiva. Înainte, oamenii se strângeau în număr mare în piețele publice atrași de povestiri și de învățăturile și lecțiile de viață transmise de acestea. Generație după generație, poveștile se îmbogățeau și mergeau mai departe. Acum, din păcate, obiceiul este pe cale de dispariție; dispar povestitorii și odată cu ei și magicele povești.

Să ne întoarcem însă la ”Copilul de nisip” și la piața publică de unde începe să se înfiripe povestea la care suntem martori, povestea celei de-a opta fiice a unui cuplu islamic fără moștenitori băieți. Înainte, șapte nașteri atrăseseră furia tatălui, doar fete. Când i se naște însă cea de-a opta fiică, disperarea îl face să pună la cale un plan straniu și dur: copila este prezentată lumii, botezată și crescută drept băiat. Doar tatăl și mama știu că Ahmed nu este doar un nume de botez ci și numele închisorii în care sunt prinse sufletul și identitatea fetei. Romanul este inspirat dintr-un fapt real.

Premisa cărții se bazează pe o idee greu de digerat: copii care se nasc băieți sunt implicit mai valoroși decât cei care se nasc fete. Povestea aduce de multe ori în scenă poziția femeii în cultura islamică și face o critică a rolurilor de gen în Marocul post colonial: privilegii pentru bărbați și lucruri de îndurat pentru femei.

”Să fii femeie este o infirmitate naturală, cu care toată lumea se împacă. Să fii bărbat este o iluzie și o violență pe care totul o justifică și o privilegiază. Să fii, pur si simplu, este o provocare.”

“Am datoria și dreptul să veghez asupra voastră. Îmi datorați supunere și respect. N-are rost să vă aduc aminte că prețuiesc ordinea și că, dacă la noi femeia este inferioară bărbatului, asta nu se întâmplă pentru că a vrut Domnul sau pentru că așa a hotărât Profetul, ci pentru că ea acceptă această soartă. Așa că îndurați și trăiți în tăcere!”

Crescută ca băiat, Ahmed capătă puteri și privilegii la care nicio femeie din societatea timpului nu ar fi putut visa; privilegii la care, odată căpătate, nu este prea dornică să renunțe. În același timp, ele singure nu reușesc să compenseze pierderea identității și astfel dezintegrarea emoțională este aproape.

“Nu numai că-mi accept și-mi trăiesc condiția, dar îmi și place. (…) Îmi permite să am privilegii pe care altminteri nu le- aș fi cunoscut niciodată. Îmi deschide anumite uși și asta îmi place, chiar dacă apoi mă închide într-o cușcă de sticlă. Uneori mă sufoc în somn. Mă înec cu propria salivă. Mă agăț de pământul în mișcare. Mă apropii astfel de neant.”

Povestea devine una de o singurătate dureroasă. Minciuna roade fără speranță viața personajului. A trebuit, de la o vârstă fragedă, să își apere cu stoicism secretul. Nu i-a fost permis și ulterior nu își va permite sieși să se apropie de nimeni, nici fizic, nici sufletește. Suntem martorii unei traume adânci. Impactul crește odată cu înaintarea în vârstă și ieșirea din copilărie. Scindarea eului creează în conștiința personajului o disonanță ce devine extrem de greu de îndurat. Pierderea identității atrage după sine o sfâșiere.

“Credeți că emoțiile voastre m-ar putea reînvăța să trăiesc? Adică să respir fără să mă gândesc că respir, să merg fără să mă gândesc că merg, să ating alta piele fără să mă gândesc și să râd pentru orice fleac, precum copilăria impresionată de o simplă rază de lumină?

Cum să vă răspund, dacă nu m-am regăsit încă și nu cunosc decât emoții inversate, venind dintr-un corp trădat, redus la un adăpost gol, fără suflet?”

O poveste în ramă (poveste în poveste) învăluită în mister. Cu o structura ermetică, labirintică a narațiunii, stilul pare aproape un experiment. Limbajul și imaginile devin abstracte, atmosfera halucinantă. Povestea se construiește pentru ca mai apoi, ca la un semnal, să se destrame într-o mulțime de perspective și posibilități care îl lasă pe cititor confuz. Apar mai mulți povestitori, mai multe variante ale poveștii, interpretări diferite. Ești invitat să decizi ce vrei să crezi și ce nu. Încerci să pui laolaltă piesele deși ai senzația sâcâitoare că parte din ele lipsesc.

“Ar trebui să putem purta două chipuri în viață…ar fi bine să avem măcar unul de schimb… Sau, și mai bine, să nu avem chip deloc.”

Stilul este liric. Fraza începe misterios, te atrage, însă, pe parcurs, parcă își pierde din putere. Crezi că vrea să te ducă într-o direcție, dar nu o face. Povestea începe să se clădească și apoi se destramă, se pierde. Ai zice că scriitorul a urmărit identitatea în destrămare a personajului și a aplicat rețeta scriiturii însăși: atât la nivel micro (fraza), cât și la nivel macro (întreaga poveste). Înțelesurile îți scapă printre degete precum nisipul. Ai senzația că poate între rânduri sunt ascunse lucruri pe care nu ai reușit să le descoperi.

Un roman cu o poveste greu de elucidat care începe să se clădească doar pentru ca apoi să se destrame. Dacă ai citit cartea sunt foarte curioasă ce impresie ți-a lăsat!

“M-am rupt dinadins de lume. M-am exclus singur din familie, din societate și din corpul care m-a găzduit atâta vreme.”

“În acest corp închis, sunt un chip stins,
o rană, o umbră și un zbucium,
un corp ascuns într-un alt corp…”

Copilul de nisip, Tahar Ben Jelloun, traducerea din limba franceză: Mihaela Stan, Editura Nemira, 2020

Text recenzie: Andra Staicu
Facebook: Casa din cuvinte
Instagram: @casa_din_cuvinte

Acest blog este protejat de Legea Drepturilor de Autor. Preluarea pentru uz personal sau comercial a textelor se poate face numai cu acordul scris al autorului și menționarea sursei prin link. 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Website Powered by WordPress.com.

Up ↑

<span>%d</span> bloggers like this: